Apel către Europa. Scrisoarea unui recent eurosceptic român

Dragă Europa,


Îţi scriu în timp ce trag cu ochiul la ceaunul în care se pritoceşte mămăliga, ştii tu, mâncarea despre care încă continui să crezi că explodează doar în cerul gurii la români. Despre clişeul ăsta şi relativitatea temeiniciei lui sunt multe de spus ca şi despre aplombul şi îndârjirea cu care, tu însăţi, îţi renegi azi, culmea!, originea creştină. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt contrariat şi exact în situaţia cuiva care tocmai a primit o lovitură zdravănă, nemeritată, de la cineva pe care îl considera, poate din naivitate, prieten. Îţi reamintesc câteva lucruri dacă cumva le-ai uitat şi se pare ca da. Uite, am stat aici, la Porţile Orientului, cuminţi şi adesea resemnaţi îndurând zeflemeaua occidentală după ce, câteva secole, din bordeiele noastre, am fost pavăza liniştii tale şi a răgazului de a-ţi edifica magnificele catedrale şi toată civilizaţia de care eşti atât de mândră la fel ca şi noi. Poate nu ştii, dar, la asediul Vienei, un domnitor valah a tras în zidurile cetăţii cu ghiulele din bălegar şi pământ pentru ca tu, rujată, fardată, îmbătată de efluviile parfumurilor Dior, să nu porţi, astăzi, pe faţă, vălul islamic împotriva căruia ai şi instrumentat legi.

Din păcate, constat că, astăzi, un altfel de văl, ţesut din aroganţa bogatului, din prea multă suficienţă şi din sictirul aferent, e pe cale să-ţi întunece dreapta judecată şi minţile. Să mă explic. În ultimii 22 de ani, abia ieşiţi cu mari sacrificii din noaptea comunizării pentru care, amnezică fiind, nu-ţi găseşti nicio vină, am fost deplin conştienţi de condiţia de marginali, de periferici ai spaţiului decretat cu multă emfază şi vădită ipocrizie, comunitar. Am încercat cu onestitate şi cu rezultate notabile să micşorăm, să recuperăm cât se poate de mult handicapul istoric ce separa lumile noastre, adesea invocat la mesele rotunde sau pătrate la care am stat împreună. Mai mult, ne-am sulemenit, ne-am spălat pe dinţi, pe picioare, ne-am schimbat şosetele, opincile cu încălţări domneşti, în fine, ne-am mutat din mahalaua care îţi oripila nările mai către centru. Am adaptat apoi instituţiile statului, cu mult sârg şi convingere, la normele şi legile inspirate de exerciţiul îndelung al tradiţiei tale democratice.

Aşa cum ne-ai spus, am crezut în virtuţile pieţei, în cât de imbatabilă este, cum reglează ea fluxurile şi refluxurile capitalismului contemporan ca un panaceu universal pentru a constata, într-un târziu, că a fost o iluzie. Sub paravanul, sub stindardul „drepturilor depline” şi al tăvălugului implacabil al globalizării, chiar am devenit o astfel de piaţă invadată, mai ales, de ciurucuri sclipitoare demne de lumea a treia, într-un sistem semicolonial atât de drag ţie. Rău inspiraţi de teoreticienii liberalismului excesiv, bun atâta vreme cât nu dă cu capul de colţuroasele realităţi sociale, am fost la un pas să cădem în capcana statului minimal şi a rolului său decorativ, degrevat de îndatori şi obligaţii, până ce buzunarele şi minţile a milioane de oameni au înţeles că, de fapt, şi jaful poate fi frumos ambalat în eufemisme. La îndemnul şi sub presiunea intereselor tale economico-financiare, am înstrăinat avuţii ale solului şi subsolului pe nimic, am pus la bătaie tot sectorul bancar, capacităţi productive, mână de lucru ieftină şi calificată, minţi strălucite în folosul bunăstării şi prosperităţii tale. Am făcut toate acestea pentru a întreţine un vis, pentru a ţine în viaţă zestrea de speranţă în tine ce părea neştirbită, imbatabilă, fără a căpăta, în schimb, de la tine, măcar un pic de respect, dragă Europa. Aşa am crezut că e modul firesc de a ne pune pe picior de egalitate, stând umăr la umăr, cu obligaţii şi drepturi depline, în poza de familie cu care, mult timp, ne-am mândrit. O poză care se dovedeşte astăzi a fi fost făcută doar de ochii lumii, din ce în ce mai ştearsă, mai decolorată, aproape un bluf. În tot acest timp, stând nemişcaţi în secvenţa de grup, impresionaţi de statura anturajului, am tăcut. N-am comentat niciodată lăcomia bancherilor tăi, încurajată, întreţinută de tine. Am trecut cu vederea, ca pe un fapt de la sine înţeles, ambiţiile hegemoniste transferate din plan militar în cel economic. Am ignorat voit complicităţile urzite aproape la lumina zilei, gata să reînvie, cu adaptări de strictă actualitate, tratate oculte din trecutul comun. Nu! Ne-am văzut de treabă. Am avut ceea ce se cheamă obraz. Nu înseamnă că nu le vedem, dragă Europa. Numai că, în faţa acestei atitudini, tare mă tem, dragă Europa, că ai luat bunul-simţ şi delicateţea discreţiei noastre drept slăbiciuni numai bune de speculat şi de exploatat. Pentru că iată următorul exemplu: un popor, poporul român, a făcut în urmă cu opt ani, fie din nebăgare de seamă, fie dintr-un viciu, dintr-o rătăcire de moment a discernământului ori din motive care nici nu mai contează, o alegere cât se poate de proastă, cât se poate de rea. A dat puterea supremă în stat pe mâna unui nevolnic cum zicea Stefan Zweig, pe mâna unui rebut uman cum găseşti chiar şi pe cuprinsul ţinuturilor tale, tarat de grave şi nevindecabile tulburări de caracter şi comportament, probate din plin în toţi aceşti ani. Acest personaj grobian, înzestrat cu toate ingredientele şi tertipurile farsorului, strecurat insidios în politică direct din nomenclatura p.c.r., cu antecedente probat securiste, penal cât cuprinde, a făcut din şmecheria marinărească, din escrocheria cu program şi metodă, singura sa virtute iar din viaţa românilor, un calvar. Lacom, însetat de putere şi avantajele ei cu orice chip, om al gâlcevei şi al scandalului continuu, practicant abil al vendetei politice şi al diversiunii, rămas cu năravul ascultării telefoanelor şi al dosarelor scoase din mâneca moale, supusă a justiţiei, şi-a subordonat toate instituţiile de forţă ale statului în beneficiu personal. Asta în vreme ce acolo, la Bruxelles, pentru că practica mersul biped, pentru că se învârtea în cerc fără rost şi fără interlocutori, putea să ţi se pară, dragă Europa, un mieluşel rătăcit şi nevinovat, cu ceva faţă umană. Ştiu, te-ai lăsat păcălită numai pentru că simpla lui prezenţă şi-atât dădea bine la bilanţul socotelilor partizane. Dar aici, în ţara reală cu oameni reali în carne şi oase, sacrificiile, efectele austerităţii impuse dictatorial n-au avut rezultate benefice decât în conturile îngrăşate în vreme de criză ale camarilei şi sicofanţilor partenerului tău, nu-i aşa?, tocmai bun să întărească, aritmetic, rândurile „popularilor”.

Cu vălul acela tot mai vizibil pe ochi şi cu vata înfundată în urechi, n-ai scos o vorbă, n-ai avut nicio tresărire, nicio reacţie de împotrivire faţă de atitudinea de satrap, faţă de derapajele evidente şi grave de la normele statului de drept ale numitului Băsescu (inclusiv atacuri furibunde şi ameninţări făţişe la adresa libertăţilor presei). Sunt voci care spun că, dimpotrivă, te-a amuzat copios spectacolul unei ţări reduse tacit şi premeditat la condiţia de cobai. Abia când românii s-au trezit ca după un somn lung, hotărâţi să-şi schimbe preşedintele şi destinul, abia când au vrut să-şi recapete statura, onoarea, libertatea şi demnitatea, ai găsit cu cale să te agiţi, să te arăţi îngrijorată, să sari în sus ca arsă… Hotărârile Parlamentului de suspendare, data şi termenii referendumului, deplin constituţionale şi democratice, le-ai taxat, conform conduitei bocitoarelor profitoare ale regimului Băsescu, drept lovitură de stat. De ce? Nu înţeleg nici acum ce resorturi lăuntrice, ce calcule de oportunitate deopotrivă meschine şi cinice ţi-ai făcut atunci când ai impus un prag al cvorumului în dispreţul Convenţiei de la Veneţia şi contrar precticii curente comunitare. Ai fost, aşa cum spune o zicală românească, pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă! De ce? Şi de ce în faţa boicotului preşedintelui suspendat şi a apelului la absenteism, el însuşi o faptă penală, ai tăcut mâlc făcându-te că plouă în vreme de secetă? Te întreb Europa, de ce?

Ştiu că în faţa acestor întrebări o să taci. Măcar dacă te-ai rezuma la atât! Cetăţenii mei au votat, mulţi, foarte mulţi. Şi-au luat porţia de revanşă pentru rătăcirea de acum opt ani. Şi-au răzbunat umilinţele. Îngenuncheaţi mai ieri, astăzi s-au ridicat în picioare. Războiul cifrelor şi al procentelor, disputa dintre birocraţie şi realitatea statistică a electoratului sunt ale noastre. Stai, te rog, departe de ele. Încetează ingerinţa, imixtiunile în vieţile noastre. Renunţă la atitudinea de Mare Poartă obişnuită să-şi cheme supuşii la ordin pentru a le cere socoteală. Ajunge! Destul! Deja, cum se spune la noi, ai sărit calul!

Îţi spun cu sinceritate: decât să te transformi într-o intrigantă din speţa, din corul câtorva români care şi-au pierdut busola pe bani publici denigrându-şi ţara, mult mai profitabil ar fi să te priveşti în oglindă cu luciditate. Ai vedea cât de speriată, cât de buimacă, indecisă şi incapabilă eşti să găseşti soluţii şi să iei hotărâri ca răspuns la criza globală. Aceea este adevărata miză, nu grija făţarnică pentru starea şi nivelul democraţiei din România.

Nu vreau să mă gândesc şi nici să glosez pe tema eventualei tale susţineri pentru un preşedinte ilegitim, validat doar de numărul morţilor din listele electorale şi de absenţii de la urne. Nu văd ce interese ar putea să te anime mai presus de evidenţa celor 8,5 milioane de voturi (88% pentru demitere, 12% pentru contra!). Iar dacă pentru tine laşitatea e mai presus de onoare, dacă voinţa a 8,5 milioane de cetăţeni români, liberi şi cu mintea la ei, nu va conta pentru tine, înseamnă că grecii au toate motivele din lume să-ţi ceară bani grei, măcar pentru a te (re)familiariza cu preceptele logicii lui Demostene şi Aristotel.

Mă opresc. Nu ştiu dacă ai înţeles mare lucru. M-am luat cu vorba şi uite că mămăliga, sub presiune, e gata-gata să explodeze pe foc.

La revedere, înainte de a spune „adio”!

În numele a 8,5 milioane de votanţi,

Ioan Viştea
sursa: cotidianul.ro