Vișegrad Post: ”România: revoltă, desigur, dar a cui revoltă împotriva cui?”

Pentru a elimina din start jocurile polemice simpliste: da, o bună parte din personalul politic al  PSD (la putere din decembrie, anul trecut, sub forma guvernului Grindeanu) este „coruptă” – a se înțelege: are sau a avut activități delincvente (mită, abuz de bunuri sociale etc.) care i se pot reproșa – asemeni întregii clase politice românești, fără excepție, și într-adevăr (cazul Fillon ne ajută acum să ne dăm seama), asemeni clasei politice europene.



Marele căpitan autoproclamat al „cruciadei anti corupție”, pe care media europenistă încearcă acum s-o vândă sub forma „revoluției tineretului”, cvincvagenarul Klaus Johannis, președintele statului, a fost, înainte de a intra în viața politică, profesor de fizică într-o școală din orașul său natal, Sibiu. Un profesor de liceu câștigă în România, la ora actuală, maxim 500 € lunar (pe atunci, se câștiga și mai puțin). Același Johannis (despre care gurile rele spun că ar fi ginerele unui fost ofițer al Securității), este proprietarul a șapte case la Sibiu (oraș turistic, renovat în manieră admirabilă, unde prețurile pe piața imobiliară sunt foarte mari), pe care a declarat, fără a clipi, că le-a cumpărat din bani (nedeclarați) câștigați din meditații.

Cât despre noul partid, Uniunea „Salvați România” (USR), care se prezintă drept marea alternativă culturală, în special, a „noii generații” (alternativă care, din nefericire, este complet lipsită de un program politic concret, în afara faimoasei mistici „anti-corupție”), o are drept figură carismatică pe franțuzoaica (măritată cu un român) Clotilde Armand, care spune acum că „regretă” sumele exorbitante obținute, pe „activități de consiliere”, de la corporația multinațională Bechtel, care a construit în România una dintre cele mai scurte și mai scumpe autostrăzi din întreaga istorie a construcțiilor.

În consecință, presupunând că românii ies din apatia politică ce rămâne atitudinea lor majoritară, erau de așteptat manifestații de tip apolitic, prin intermediul cărora să se ceară, de exemplu, modificări ale Constituției, înlocuirea completă a personalului politic, democrație directă ori prin tragere la sorți, sau alte astfel de cereri. Realitatea este cu totul alta: cei 50 000 de „tineri români” care protestează (cifră oficială, probabil supraestimată – dar și dacă ar fi exactă: guvernul la putere își datorează legitimitatea unor 4 milioane de buletine de vot: un protestatar pentru 80 de votanți) cer în mod explicit, și în manieră din ce în ce mai violentă și ilegală, căderea PSD-ului; cât despre alternativa la care se gândesc (presupunând că gândesc) – prezența în rândul manifestanților a președintelui Johannis (inițial adus la putere de către PNL, astăzi principal partid de opoziție), precum și a liderilor USR, elimină orice îndoială. Tinerii „frumoși și liberi” (conform propriei lor retorici) doresc, așadar, înlocuirea unui personal politic corupt sprijinit de o bază democratică cu un personal politic corupt căruia îi lipsește orice bază democratică. Cum se explică o astfel de demență?

Având în vedere că:

1. O parte din protestatari sunt, într-adevăr, relativ tineri, privați de conștiință istorică și de cunoștințe economice după naufragiul sistemului de educație românesc (și european) și se mulțumesc să urmeze bărbații și femeile alpha din anturajul lor, la proteste trăite ca niște experiențe ludice, care sunt adesea ocazii bune pentru a socializa sau a „agăța” ceva etc. ; și că
2. O altă parte a manifestanților este constituită din activiști salariați ai ONG-urilor finanțate de organisme ce aparțin de galaxia Soros și ai fundațiilor politice care execută „treburile murdare” ale diplomației germane în Europa de Est,

observăm că întrebarea de mai sus trebuie împărțită în două, ceea ce duce la descrierea a două seturi de motivații:

1. Referitor la protestatarii sinceri: ce poate duce o mare parte dintr-o anumită categorie de vârstă la un nivelul de masochism social și ură de sine care la care un student devine capabil să dorească înlăturarea unui guvern care tocmai i-a asigurat călătoria gratuită cu trenul în întreaga țară, iar un viitor angajat să demonstreze împotriva puterii care a mărit salariul minim pe economie după o decadă de austeritate sub sigla FMI-Berlin, etc.? De ce se detestă românii atât de tare pe sine, și unii pe ceilalți?
2. Privind instigatorii, și în special, pe sponsorii lor (în prezent, mai ales germani și „bruxellezi”): de ce atâta ură? De ce țin cu orice preț să provoace căderea guvernului Grindeanu și al partidului condus de Liviu Dragnea, în ciuda faptului că victoria lui Trump îi privează, se pare, de ingredientul secret (intervențiile discrete ale serviciilor secrete, aflate sub controlul CIA), care au asigurat, până acum, succesul politic al manifestațiilor stradale, care, în Londra sau Paris, ar rămâne neobservate (fiind atât de marginale și amorfe din punct de vedere politic)? De ce să antreneze toate grupările „societății civile” în această luptă nesigură, riscând discreditarea lor permanentă în caz de eșec, în timp ce PSD (care ar fi putut lansa în mod repetat proceduri de suspendare împotriva președintelui și n-a făcut-o) pare a fi dispus să lupte cu mâinile legate, sau chiar să negocieze pașnic?

Răspunsul la prima întrebare va necesita un mic tratat de istorie și antropologie a României, pe care voi încerca să-l rezum într-un articol ulterior. Deocamdată, să ne mulțumim cu o concluzie generală: născuți și crescuți într-o colonie de facto, unde comportamentul lor politic (prin vot sau manifestații) n-a avut niciodată nici cel mai mic impact asupra gestionării țării lor sau a nivelului lor de trai, tinerii români nu știu, de fapt, ce este politica și salivează asemeni unor câini ai lui Pavlov la provocările agitatorilor profesioniști ai societății civile pentru participarea la aceste rituri tribale de purificare colectivă, care sunt, de fapt, marșurile „anti-corupție”.

Răspunsul la cea de-a doua întrebare, pe de altă parte, necesită cu mult mai puțină intuiție, interpretare și concepte filosofice. De fapt, sunt de ajuns câteva informații privind demersurile recente ale givernului Grindeanu, precum și programul de guvernare care ar trebui aplicat în cursul lunilor viitoare (informații publice, dar puse sub tăcere de către presa occidentalistă română și cvasi-totalitatea presei străine) pentru a înțelege că Reich-cancelara Merkel pur și simplu nu poate accepta o asemenea răzvrătire, și nici măcar să negocieze cu răzvrătiții, dar cere o pedeapsă exemplară – la nevoie, prin metodele testate în Ucraina.

Guvernul Grindeanu, înainte de a adopta decrete de amnistie (obiectele furiei „tinerilor frumoși și liberi”) care, contrar a ceea ce citim în presa controlată:

1. Nu au fost, de departe, prima sa măsură (vezi mai jos)
2. Nu „legalizează corupția” și nu absolvă toate actele de corupție (se pare, îndeosebi, că faptele care i se reproșează lui Dragnea nu sunt obiectul amnistiei în acest caz)
3. Erau absolut necesare, întrucât PSD nu poate guverna cu pistolul Direcției Naționale Anti-Corupție (aflată în întregime la ordinele occidentalilor) la tâmpla sa,

guvernul Grindeanu, deci, nu s-a odihnit deloc în cele zece zile care separă recenta sa inaugurare de adoptarea decretelor. Acesta:

1. A majorat salariul minim pe economie, precum și punctul de pensie, anulând astfel măsurile de austeritate pe care guvernele președinției Băsescu (îndeosebi, guvernul Boc) le adoptaseră sub dictatele FMI, ale Berlinului și Bruxelles-ului, și
2. A anunțat scutirea de taxe pentru cei cu salarii în valoare de mai puțin de 500€ (da: acum o lună, în România, țară membră UE, numeroși astfel de salariați erau impozitați pe niște salarii de 300€ în orașe unde chiria unei camere costă rareori mai puțin de 100€ – prețul hranei în supermarketuri fiind similar cu cel din Ungaria, adică nu departe de prețurile din Austria).

Pe lângă faptul că aceste două măsuri oferă un „exemplu negativ” întregii Europe de Sud și de Est, tentate de perspectivele eliberării de sub jugul ordoliberalismului german și ale orientării către politici de creștere, ele afectează direct capitalul german. Germania (adică, marele capital bavarez și auxiliarii săi austrieci) a devenit principalul investitor extern în România, urmat de Franța, în timp ce Statele Unite (încă prezente binișor la începutul anilor 2000), părea, după mandatele lui Obama și al lui Asia Pivot, să fie în retragere. Rentabilitatea ridicată a acestor investiții (firmele românești prezintă în general o rată de profit dublă comparativ cu media zonei Euro) se bazează în special pe exploatarea nelimitată a unei forțe de muncă înrobite (cu un salariu minim atent calculat astfel încât să asigure supraviețuirea mizerabilă a unui individ fără familie nici chirie de plătit – românii fiind, de obicei, asemeni majorității europenilor estici, proprietari ai unui apartament mai mult sau mai puțin renovat, răscumpărat de la stat la începutul anilor 90, sau ai unei case la țară), de aici rezultând o mobilitate socială și geografică foarte scăzută, o degringoladă demografică fără precedent și cea mai înaltă rată de emigrare dintre țările non-africane (mai mare decât rata siriană, inclusiv în perioada războiului!).

Cu toate acestea, până la acest punct, cred că situația ar fi rămas negociabilă: câteva cadouri fiscale pentru marii „investitori” germani (precum E.on Ruhrgas, care a preluat fostul monopolul de stat al distribuției de gaz în Transilvania, cerând populației prețuri germane pentru gaz cumpărat ieftin… din Rusia), și Münchenul s-ar fi calmat, lăsând, ca întotdeauna, peștii cei mici și investitorii francezi să achite costurile noii politici (cu toate acestea, francezii, foarte prezenți în retail, probabil nu s-ar fi plâns prea zgomotos de încercarea lui Grindeanu de a crește puterea de cumpărare a clasei de mijloc românești).

Problema este că odiosul guvern PSD prevede și crearea

3. Unui fond suveran de dezvoltare și investiții (FSDI), asemănător cu cele din Norvegia, Franța, Arabia Saudită etc., finanțat din profiturile firmelor care rămân în proprietatea statului (profituri? – sună straniu, având în vedere că guvernele precedente susțineau că acestea ar reprezenta „găuri fără fund” și ar necesita privatizare urgentă), care ar conferi României segmentul lipsă (procesare, ambalare, îmbuteliere) din lanțul economic care unește potențial enorma sa fertilitatea agricolă cu o piață internă de 18 milioane de consumatori, în general convinși (pe bună dreptate) de faptul că mâncarea produsă în România este mai sănătoasă și mai gustoasă decât cea importată.

Aici, din punctul de vedere al metropolei coloniale, se pătrunde în domeniul non-negociabilului. Printr-o astfel de măsură, România pur și simplu plănuiește să-și conteste în mod unilateral statutul actual de colonie extractivă (izvor de resurse naturale aproape gratuite și de forță de muncă ieftină) pe care ordinea mondială actuală i-l impune, cerând – dacă nu suveranitate completă, pentru care nu dispune de mijloacele militare necesare – statutul de colonie productivă, comparabil cu cel al Ungariei (unde salariul mediu este cu 50% mai ridicat, și a cărei populație suferă mai puține pierderi de pe urma migrației).

În concluzie, revolta de acum este, de fapt, a Germaniei, ca metropolă colonială, împotriva guvernului României, ales în mod democratic (în ciuda multiplelor sale probleme de corupție – nici mai multe, nici mai puține decât la cele trecute, la cele viitoare sau chiar la cele ale Europei în general), pe care dorește să-l doboare prin intermediul unei lovituri de stat, pentru care s-au unit forțele diferitelor fundații politice Germane (F. Adenauer, F. Ebert, R. Luxemburg) și cele ale „societății civile” de marcă Soros – care, de această dată, nici se preface a fi apolitică sau „transpartinică”, cerând întoarcerea guvernului fostului comisar european Dacian Cioloș, un „tehnocrat” care nu a fost ales niciodată de nimeni, ci impus fără majoritate parlamentară de către Johannis în 2014, ca rezultat al precedentului „maidan” bucureștean, și care tocmai a fost înlăturat de la putere printr-un vot masiv de condamnare a politicilor sale din ultimii doi ani.

Trebuie menționat faptul că UE, deși îl laudă acum atât de zgomotos, nu a înlesnit misiunea lui Cioloș: considerând atunci că plantația România era controlată în mod direct, metropola colonială a decis chiar să economisească și mai mult, iar drept urmare, bilanțul lui Cioloș privind absorbția de fonduri structurale, de exemplu, a fost și mai catastrofal decât cele – dezastruoase – ale guvernelor trecute. Priviți, așadar, elita competentă și virginală pe care „tinerii frumoși și liberi” ai Angelei Merkel și ai lui George Soros se străduiesc s-o re-aducă la putere, sfidând votul popular. În lumina unor astfel de evenimente, putem să considerăm că s-a încheiat tranziția UE (în scopurile și metodele sale) către o structură parazitară comparabilă cu celebra „United Fruit Company” din America Latină de dinaintea revoluțiilor neo-bolivariene. Mai lipsesc escadrilele morții. Încă puțin efort, domnule Johannis, pentru a deveni un adevărat Pinochet!

Autor: Modeste Schwartz

Traducerea: Ella Jebelean

Sursa: Visegrad Post