Pentru a înţelege eşecul actual al modelului de (ne)dezvoltare românesc, trebuie să înţelegem de ce o societate este prosperă sau este săracă. De ce o societate, precum societatea românească, înzestrată de Dumnezeu cu daruri extraordinare, este săracă, iar alte societăţi mult mai puţin înzestrate sunt prospere? De ce Finlanda şi Danemarca au un nivel de trai atât de ridicat iar noi am rămas codaşii Europei?
De prea multe ori s-a spus că România este săracă fiindcă românii sunt hoţi, leneşi, ortodocşi sau situaţi geografic prea la sudul continentului. Nu geografia, cultura sau religia ne-au adus în situaţia de astăzi, ci modelul politic şi economic pe care l-am adoptat, cu voia sau fără voia noastră, de 60 de ani încoace. Prosperitatea unei ţări depinde mult mai mult de contextul politic, de tipul de instituţii economice şi politice decât de contextul etnic sau rasial. Spre ilustrarea ideii de mai sus vom oferi un exemplu concludent.
Oraşul Nogales este situat la graniţa dintre SUA şi Mexic. Practic, graniţa, marcată de un gard, desparte în două o comunitate care are aceeaşi origine etnică, aceleaşi obiceiuri culturale, aceeaşi religie şi acelaşi profil moral. Oraşul american Nogales ţine de comitatul Santa Cruz din Arizona, oraşul mexican Nogales, de statul Sonora din Mexic (Sonora fiind una dintre regiunile bogate ale Mexicului). Locuitorii oraşului american Nogales au un venit mediu anual de 30.000 de dolari pe familie, cei din partea mexicană doar o treime din venitul nogalezilor americani. Oraşul american beneficiază de avantajele unui sistem politic, administrativ şi economic în care domnesc „legea şi ordinea“ (law&order, cum spun americanii), instituţiile statului funcţionează fără corupţie şi birocraţie înăbuşitoare. Cetăţeanul ştie că funcţionarul public acţionează în interesul lui şi nu pentru a-şi umfla propriile buzunare. Dacă funcţionarul public abuzează de puterea sa, el poate fi tras la răspundere prin instrumentele democraţiei americane. În oraşul american Nogales, infrastructura şi starea sanitară a oraşului sunt la nivelul unei ţări dezvoltate, copiii merg la şcoală, populaţia adultă are cel puţin studii medii. Mediul de afaceri este stabil, micul întreprinzator fiind încurajat şi protejat de autorităţi. Locuitorii de peste 65 de ani, care formează o mare parte a populaţiei, au acces gratuit la Medicare, sistemul american de asigurări de sănătate.
De partea mexicană, practic, de partea cealaltă a gardului, întâlnim o situaţie care nu este mult diferită de situaţia multor orăşele din România. Veniturile cetăţenilor mexicani din Nogales sunt de trei ori mai scăzute decât ale nogalezilor americani, majoritatea adulţilor nu au mai mult de 8 clase primare, abandonul şcolar este ridicat. Tot ridicată este şi mortalitatea infantilă, condiţiile sanitare din oraş fiind deplorabile. Străzile sunt desfundate, gunoaiele te întâmpină peste tot. Rata înaltă a criminalităţii, corupţia, birocraţia şi ineficienţa nu au nimic în comun cu „legea şi ordinea“ care domnesc în partea americană a oraşului. Ca să-ţi deschizi o mică afacere în oraşul mexican, trebuie să dai şpagă funcţionarilor corupţi şi să plăteşti taxă de protecţie grupurilor infracţionale. Te aştepţi în orice moment ca micul tău magazin să fie jefuit de răufăcători.
Analizând situaţia celor două comunităţi, doi autori americani, Daron Acemoglu, profesor de economie la prestigiosul MIT, şi James A. Robinson, profesor de ştiinţe politice la Harvard au observat (vezi lucrarea lor Why Nations Fail. The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishers, New York, 2012) că singurul lucru care le diferenţiază este natura şi modul diferit de funcţionare a instituţiilor politice şi economice. Ei numesc tipul de instituţii predominante în partea mexicană a oraşului Nogales instituţii de tip extractiv. Astfel de instituţii sunt o trăsătură distinctivă a realităţilor latinoamericane, realităţi care nu se explică prin factorul geografic, ci prin cel politic. Nu ne propunem aici să analizăm situaţia din America Latină sau din alte ţări din lume unde predomină instituţiile extractive. Ne vom referi exclusiv la România. Vom păstra termenul „model extractiv“ propus de cei doi autori americani – termenul „extractiv“ ni se pare semnificativ în contextul românesc actual – dar îi vom da un conţinut diferit.
În linii generale, putem afirma că de 60 de ani încoace, România a cunoscut doar instituţii extractive. Ştim cu toţii că România este susţinătoarea ferventă a patru gigantice proiecte „extractive“: proiectul Roşia Montană, proiectul de exploatare a gazelor de şist, proiectul de defrişare a pădurilor ţării – acesta din urmă fără binecuvântarea oficială a statului, dar sistematic implementat de entităţi economice şi politice extractive interesate în maximizarea profitului privat în dauna interesului naţional şi al comunităţilor locale. Statul se face vinovat pentru că nu vrea să oprească jaful din pădurile româneşti, ci, dimpotrivă, încurajează un dezastru ecologic care pune în pericol viitorul ţării. (Pe lângă defrişarea pădurilor, statul a încurajat construirea de microhidrocentrale care distrug râurile de munte.) În fine, cel de-al patrulea proiect extractiv este „şpăguirea“, programele de privatizare prin care activele industriei româneşti au fost vândute pe nimic unor indivizi aflaţi în strânsă legătură cu statul mafiot. O parte importantă a programului de privatizare include înstrăinarea terenurilor agricole, o practică extractivă ale cărei consecinţe devastatoare se vor simţi în anii viitori.
Aceste patru proiecte economice şi sociale distrugătoare – un adevarat ecocid – NU ar fi posibile dacă România nu ar fi încătuşată de o structură politică şi administrativă extractivă bazată pe instituţii care nu creează bogăţie, ci doar o „extrag“ prin diferite metode distructive. Cianura şi fracturarea hidraulică îşi au corespondent în metodele distrugătoare folosite de instituţiile româneşti, în speţă, incompetenţa, iresponsabilitatea, lipsa de viziune, lipsa de spirit civic şi moral. Ca să nu mai vorbim de lipsa credinţei în Dumnezeu. În ţara noastră, instituţiile au fost deturnate de la menirea lor naturală, de a servi societatea, spre un obiectiv toxic, acela de a extrage bogăţia creată de societate în avantajul unui număr restrâns de grupuri de interese. Instituţiile extractive nu sunt interesate de inovaţie, nici de asigurarea unor oportunităţi egale pentru toţi membrii societăţii. Nici nu sunt interesate de asigurarea unui cadru legal şi investiţional care să promoveze o competiţie corectă. Ele sunt interesate doar de a extrage cât mai multă bogăţie într-un timp cât mai scurt, indiferent de mijloacele folosite şi indiferent de consecinţele pentru ţară. Este o bogăţie extrasă în avantajul exclusiv al unei oligarhii. Imaginea care îmi vine în minte este cea a conchistadorilor spanioli, interesaţi doar de aurul, argintul şi mâna de lucru ieftină din teritoriile cucerite. România a căzut pradă conchistadorilor interni şi externi care o vor abandona când tot ce putea fi extras se va fi epuizat.
Să încercăm o comparaţie dintre oraşul mexican Nogales şi situaţia din România. Oraşul Nogales este situat în deşert. În partea americană, deşertul este transformat într-o oază de prosperitate economică şi de stabilitate socială; în partea mexicană, deşertul instituţiilor extractive apare ca o continuare a peisajului pârjolit de soarele necruţător. Deşertul captează energia solară, pe care o risipeşte noaptea, nu o poate reţine şi răspândi pentru a crea viaţă. Prin contrast, jungla şi pădurea reţin căldura soarelui, o prelucrează şi o distribuie apoi în întregul ecosistem sub formă de energie vitală. În oraşul mexican Nogales, instituţiile pârjolesc bogăţia reală, storc capitalul uman şi nu fac nimic pentru a înmulţi această bogăţie în mod sustenabil, spre binele generaţiilor prezente şi viitoare. Aceeaşi situaţie este valabilă în România, unde bogăţia este stoarsă prin truda poporului sau creată prin îndatorare, tot pe spezele poporului, fiind risipită apoi precum căldura deşertului noaptea. Metaforic vorbind, banii emigranţilor români, fondurile europene şi banii împrumutaţi de la FMI încălzesc economia şi umflă unele buzunare „locale“ privilegiate pentru perioade din ce în ce mai scurte. În curând se va instala lunga noapte cu frig deşertic care va îngheţa întreaga societate românească.
Repetăm: deşertificarea mediului natural şi jefuirea resurselor subsolului din România are drept cauză directă procesul de deşertificare a instituţiilor statului cu tot ceea ce el implică: epuizarea resurselor bugetare, epuizarea capitalului natural şi uman, epuizarea capitalului de încredere în clasa politică, lipsa mobilităţii sociale şi, mai ales, risipirea oricărei speranţe. Altfel spus, procesele entropice accentuate produse de exploatarea nechibzuită a resurselor naturale sunt însoţite de procese accentuate de entropie socială.
Totdeauna în istorie un model extractiv a dus la ecocid
Termenul „ecocid“ provine din grecescul oikos, “casă”, şi latinul caedere, “a distruge”. În prezent nu distrugem numai natura ţării, ci dăm foc şi casei în care locuim, casa România. Experiența istorică ne arată că în copleşitoarea majoritate a cazurilor, regimurile de tip extractiv s-au prăbuşit în mod spectaculos. Istoria însângerată a Americii Latine este o lungă înşiruire de regimuri extractive care s-au prăbuşit unul după altul, producând o imensă suferinţă populaţiei. Abia în ultimele două decenii unele ţări din America latină (Ecuador, Bolivia, Argentina) au încercat să renunţe la modelul extractiv în urma unor revoluţii paşnice.
România trebuie să abandoneze definitiv modelul extractiv şi să înceapă de îndată tranziţia spre un model civic-distributist. Bogăţia produsă sustenabil urmează să fie larg răspândită în societate aşa cum jungla şi pădurea captează energia soarelui şi o prelucrează cu „valoare adăugată“ în folosul întregului ecosistem. Dacă vrem o altă Românie, avem nevoie de altfel de instituţii. Deşertul trebuie transformat în pădure. Până acum, noi am trăit în sistemul extractiv inaugurat de comunişti şi perfectat de securiştii mafioţi de astăzi.
Comunismul a urmat propriul lui model extractiv. Acesta a produs pentru un timp creştere economică datorită centralizării puterii politice. Centralizarea puterii politice, cu alte cuvinte, un stat puternic este o condiţie a creşterii economice, fiindcă asigură stabilitatea socială necesară oricărei investiţii. Capitalul va ocoli Somalia, unde nu există o putere centrală. Un stat puternic este şi chezaşul apărării interesului naţional în faţa atacurilor de tot felul provenite din afara graniţelor ţării. Dacă această centralizare şi întărire a puterii statului nu este însă însoţită de răspândirea unei reţele largi de instituţii cu caracter inclusiv (care să asigure mobilitatea socială), productiv (să creeze bogăţie în loc să o secătuiască pe cea existentă) şi distributist (distributist în sensul de răspândire a proprietăţii productive şi a democraţiei participative, nu numai în sfera politică, dar şi în cea economică – vezi întreprinderile cu lucrători-proprietari şi cele de tip mutualist) – dezvoltarea nu este sustenabilă. Ea va fi o dezvoltare de tip extractiv, care neglijează sănătatea şi reproducerea organică a întregului sistem. (Un model de creştere nesustenabilă, dirijată de instituţii extractive îl urmează China de astăzi. Un alt exemplu recent îl furnizează Turcia lui Erdogan. În zadar s-a dezvoltat Turcia în mod spectaculos, în zadar şi-a plătit datoriile dacă întărirea statului turc nu a fost însoţită de larga răspândire a democraţiei economice şi politice participative.)
Astăzi România continuă modelul extractiv, moştenit de la comunişti, aşa cum America Latină a continuat timp de secole modelul extractiv moştenit de la conchistadorii spanioli. Resursele ţării noastre sunt stoarse şi alocate de către grupuri private unor scopuri care nu sunt în interesul poporului, ci în scopul menţinerii status quo-ului. Ca şi în comunism, în România de astăzi există prea puţină inovaţie instituţională. Există doar structuri instituţionale anchilozate şi „inovaţie“ în perfecţionarea tehnicilor de jefuire a bogăţiei create.
Un sistem extractiv este închis, clientelar, de castă – un „sistem-acvariu“. Instituţiile extractive, politice şi economice, nu au niciun interes să se primenească, să promoveze mobilitatea şi dreptatea socială, să investească în competenţă şi inovaţie. În statele dezvoltate, investiţia în competenţă şi inovaţie este sprijinită de aranjamente politice de tip distributist, care împiedică grupuri restrânse să monopolizeze puterea politică şi s-o folosească doar în interesul lor şi în detrimentul societăţii. (Este adevărat că neoliberalii încearcă din răsputeri să reinstaureze sistemul extractiv şi în economiile avansate.) În România, un stat slab a permis susţinătorilor modelului extractiv să acapareze unităţile economice şi instituţiile publice şi să le deturneze de la menirea lor iniţială.
Vrem să fie bine înţeles! Nu statul este extractiv prin definiţie, ceea ce ar justifica după unii restrângerea atribuţiilor sale (conceptul de „stat minimal“), ci instituţiile publice şi entităţile private sunt deturnate spre scopuri extractive. Când întregul sistem urmăreşte doar astfel de scopuri, ceea ce urmează este incompetenţa generalizată, inegalităţi sociale flagrante, ruina economică şi colapsul final.
Pentru o anumită perioadă de timp, instituţiile extractive creează mari avantaje grupurilor de „aleşi“ aflate temporar în fruntea bucatelor. Aceste avantaje fiind însă concentrate doar la vârf, ele sunt mereu revendicate de alte grupuri cu mentalitate extractivă. Este vorba despre „lupta pentru ciolan“ care creează o instabilitate politică permanentă şi mari animozităţi sociale.
Dacă nu vom opera o transformare politică şi economică fundamentală a instituţiilor extractive, cât de curând acvariul se va sparge şi peştii din el se vor trezi pe uscat, zbătându-se precum peştii aruncaţi pe mal după o furtună pe mare. Iar furtunile în regiuni în curs de deşertificare tind din ce în ce mai mult să aibă puterea unor taifunuri.
Ce-i de făcut? Pentru România, alegerea nu este între un capitalism de stat, gen capitalismul chinezesc, sau un capitalism neoliberal de tip anglo-saxon – ambele pot avea derapaje extractive, după cum se observă în aceşti ultimi ani – ci între instituţii anchilozate de tip extractiv şi instituţii inclusive de tip productiv-distributist. Dacă vom continua să menţinem instituţiile extractive, orice model economic pe care l-am adopta va fi deturnat.
În primul rând, să oxigenăm întreaga societate, nu numai apa din piscinele potentaţilor. Societatea românească se sufocă. Se sufocă IMM-urile – numai anul acesta au dat faliment 100.000 de IMM-uri -, se sufocă medicii, profesorii, se sufocă tinerii care nu mai au nicio perspectivă, satele sunt muribunde, iar majoritatea oraşelor din ţară se găsesc şi ele într-o stare jalnică. Să nu mai vorbim de infrastructura de transport, educaţie, cercetare sau instituţiile de cultură. Nici natura nu mai poate respira sub greutatea lobbyului industriei extractive. Românii responsabili, nemanelizaţi se simt de parcă ar fi fost înghesuiţi în vagoanele unui tren de marfă care-i duce spre locul ecocidului. Ajunşi în pragul disperării, oamenii nu vor avea de ales; vor sparge uşile vagoanelor şi se vor năpusti asupra celor care conduc trenul spre pierzanie.
Reformaţi statul, deschideţi sistemul politic şi economic dacă nu vreţi ca el să fie deschis prin violenţă şi anarhie. Nu mai mizaţi pe faptul că v-aţi trimis odraslele în străinătate şi că tot ce-aţi jefuit aţi ascuns prin paradisuri fiscale. Când nu vom mai putea răbda / Când foamea ne va răscula / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!
Instituțiile politice şi economice trebuie să redevină inclusive, adică să permită mobilitatea socială. Dacă un tânăr capabil emigrează în Australia, SUA sau Canada, el are şanse reale să avanseze pe scara socială datorită capitalului de cunoştinţe şi integrităţii sale morale (cel puţin aşa a fost până la declanşarea crizei). În Romania, aceste calităţi, care constituie un avantaj decisiv într-un sistem inclusiv-distributist, sunt considerate „periculoase“ întrucât pun în pericol supravieţuirea sistemului extractiv.
În Romania interbelică, fii de ţărani au ajuns mari personalităţi fiindcă în acea perioadă sistemul politic românesc nu era extractiv, ci inclusiv-distributist: proprietatea productivă era larg răspândită în societate, iar bogăţia era folosită pentru reproducerea unui sistem în care fiecare avea şanse să avanseze pe scara socială dacă îşi vedea în mod serios de treaba lui şi conlucra cu aproapele său. Clasa politică nu reprezenta doar interesele unei oligarhii, ci diversitatea intereselor din societate. Răspunzând voinţei poporului, elitele româneşti au creat instituţii distributist-inclusive. Ţăranii au fost împroprietăriţi, clasa politică s-a deschis, s-au creat noi partide care au exprimat interesul maselor populare, precum PNŢ-ul, iar vechile partide, partidul liberal de pildă, au înţeles să îmbrăţişeze interesul naţional şi nu al unui grup restrâns. Astfel, Romania a blocat cu succes influenţele bolşevice, bucurându-se de o perioadă înfloritoare de progres social şi economic într-o vreme în care ţările dezvoltate treceau prin cea mai neagră perioadă din istoria lor modernă.
Sistemul actual trebuie deschis şi permisă intrarea pe scena politică românească a unor noi actori, cu noi oferte electorale, care să reprezinte cu adevărat aspiraţiile populare. Este aproape imposibil să formezi azi un partid cinstit, pornind de la firul ierbii, pe baza actualei legislaţii. De asemeni, este tot mai greu să porneşti o firmă şi s-o menţii în hăţişul de reglementări, de impozite covârşitoare şi fără să plăteşti o anumită „taxă de protecţie“. Democraţia participativă trebuie întărită şi însoţită de o economie participativă în care firmele mici să aibă o şansă reală pe piaţă.
În Romania, formele economice participative – asocieri de tip cooperatist şi mutualist – lipsesc aproape cu desăvârşire deşi acestea şi-au dovedit rezilienţa pe timp de criză. În schimb, se promovează pe toate canalele media entităţi economice de tip extractiv: compania RMGC care vrea să distrugă Roşia Montană, multinaţionale al căror model de afaceri este eminamente extractiv (fonduri speculative, firme care defrişează pădurile sau vor să exploateze gazele de şist); sau firme care vin în Romania pentru a deversa deşeuri toxice (fabrici de formaldehidă, de incinerat gunoaie). Câte locuri de muncă au creat IMM-urile în România? Câte joburi creează transnaţionalele venite să stoarcă din ţară un profit maxim într-un timp cât mai scurt? De ce le tot descurajăm pe unele şi le tot încurajăm pe celelalte?
O ţară poate oricând evolua de la un sistem extractiv la unul productiv-distributist şi vice-versa. Oraşul mexican Nogales nu este condamnat la sărăcie, iar oraşul american Nogales s-ar putea s-o ia pe panta extractivă. Derivele extractive ale societăţii occidentale din timpul crizei economice ne arată că democraţia nu este scutită de propriile ei riscuri. Cert este că instituţiile din România, pentru a păstra status quo-ul, vor căuta sprijin oriunde în lume există structuri şi mentalităţi extractive.
Dacă poporul se va trezi din letargie şi va pune piciorul în prag, mafiile de tot felul vor fi obligate să renunţe la actualul sistem extractiv (în speranţa că îşi vor salva astfel pielea). Avem capacitatea necesară să construim efectiv un model regional și chiar global pentru secolul XXI. Doar să vrem cu adevărat!
Autor: Ovidiu Hurduzeu
Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa A Treia Forță. România profundă /
Adauga comentariu