Textul de mai jos face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Erau doi inşi ca vai de capul lor. Păreau tată şi fiu. Îmbrăcaţi cu ce aveau mai rău pe acasă, aşa cum se merge la pădure, coborau din obcină alegând drumul printre fagi. Slab şi ciolănos, între două vârste, părintele trăgea după el o teleguţă scundă, încărcată cu uscături groase cât braţul. Păreau găsite. Dintre ele, la urmă, se iţeau capetele unor lemne lungi şi verzi, tăiate cu securea. Pruncul, netrecut de vreo 10-11 ani, umbla ostenit în urma încărcăturii, purtând pe umăr un topor. Când au ajuns la povârniş, băiatul s-a agăţat de vârful unei bârne şi, proptindu-şi ciubotele în tină, a ţinut o vreme „contră”, spre a nu se prăvăli povara peste înaintaş. I-am ajuns din urmă, i-am salutat şi am trecut înainte. În drum însă m-am oprit, spre a-i aştepta. Voiam să îi fotografiez.
Au apărut în soare în sfârşit: doi bucovineni amărâţi, ca mulţi alţii întâlniţi în umbletul meu codrean; o imagine diferită şi tare departe de spoiala amalgamului atât de drag politicienilor şi jurnaliştilor idilici care amestecă până la saţietate mănăstiri, cioareci, ouă încondeiate, meşteri populari şi Vicoveancă, cu încă pe atâta plictisitoare fală. Departe şi de imaginea jafului „ca-n codru”, adevărată de data asta, însă ilustrată prin nesfârşite şiruri de remorci cu molizi, luând calea străinătăţii.
Oamenii se apropiau anevoios, fiindcă pe roţile metalice ale tărăboanţei noroiul legase un strat gros, împănat cu frunze vechi. S-au oprit şi, cu coada toporului, copilul a prins să cureţe clisa neagră şi lipicioasă, luminând fierul. Tatăl m-a văzut ridicând aparatul la ochi şi, ferm, mi-a strigat că nu vrea fotografie. Îmi aruncase o uitătură urâtă şi l-am înţeles: arătau rău, a sărăcie lucie, cea care multora le induce şi un soi de mândrie duşmănoasă şi ursuză. Gafasem: ori îi fotografiam discret, că aş fi putut, ori deloc. Fusese sfidare în gestul meu şi m-am grăbit să îi şterg urmele. Am intrat in vorbă împăciuitor, dându-i dreptate.
Fiindcă se odihneau, am întrebat apoi de unde sunt. Locuiau în Valea Moldovei, un sat proptit în coasta munţilor Stânişoarei, acolo unde râul, lărgindu-şi lunca spre răsărit, scapă din îmbrăţişarea obcinelor. Un sat sărac în conştiinţa colectivă a regiunii, umbrit de păduri. Am mai vorbit de una, de alta, privind şoseaua apropiată pe care automobilele şi TIR-urile îşi purtau iureşul, zbuciumând frunzele lizierei cu sorbul din urma lor, cel a cărui putere ajungea până la noi. Pesemne că de aceea m-am pomenit întrebându-l pe om ce părere are despre autostrăzi. Dacă sunt utile, dacă ne trebuie, sau nu. „Păi cum să nu ne trebuiască?! Sigur că-s bune!… Să intrăm şi noi în rând cu lumea” a sunat răspunsul fără dubii. Cred că l-a mirat întrebarea şi, recunosc, nu m-am ostenit să-i desluşesc întrebările aflate îndărătul ei. Am zis ceva despre „camioanele astea” şi mi-am văzut de treabă. M-am întors de vreo două ori, privindu-i. Tatăl trăgea, copilul împingea. Încordaţi şi cenuşii s-au făcut tot mai mici, până i-a ascuns cotul drumeagului.
Într-un foarte urmărit show de televiziune, un om cu destul umor şi tupeu în verb, sesizând corect ridicolul oamenilor publici, are frecvente tresăriri civilizatorii, ce-mi amintesc de opinia amărăştenilor mei. Autostrăzile României, puţinătatea lor şi ritmul lent al construirii acestora constituie laitmotivul la care se întoarce mereu, sincer si pe când nici nu te aştepţi. Însă, spre deosebire de săracii care trăgeau la mână teleguţa, el este posesorul unui automobil modern şi, cred, un şofer cumpătat; fapt dedus din criticile sale vehemente la adresa vitezomanilor cu gipane. El însă nu e singurul nemulţumit. Şi cu alte prilejuri televizate, iubirea de autostrăzi şi frustrarea lipsei lor ocupă spaţiile de emisie, iar patosul notoriilor invitaţi – analişti, jurnalişti şi politicieni – cu toţii pledând la unison pentru umplerea ţării cu imense benzi de asfalt, dovedeşte că subiectul li s-a lipit de conştiinţă „ca marca de scrisoare”. Fie că sunt „prima generaţie în pantofi”, fie că sunt vechi orăşeni, şoferi sau pietoni, fără excepţie, oamenii îşi doresc autostrăzi. Motivele, absolut monotone, sunt aceleaşi: stricarea maşinii pe drumurile proaste, iuţeala deplasării şi argumentul suprem: securitatea traficului.
Cu doi ani în urmă intrasem în Germania rulând dinspre nord. Mă întorceam dintr-o Scandinavie vie şi nesfârşită, unde, pe şosele obişnuite, trecusem de Cercul Polar, către ţinuturi unde Dumnezeu era încă acasă: unduiri de păduri închizând orizontul, râuri gigantice şi lacuri în care, vară fiind, cerul nu-şi stinsese astrul defel, născând ziua din zi. Printre ele, drumuri neasfaltate, bine întreţinute, păstrând în lutul lor urma elanilor, renilor, urşilor şi glutonilor.
Era noapte şi ploua. Pe autostrada germană rulam cu viteza impusă de gloata maşinilor de elită prizonierului unui trafic fără limitări de viteză, pe un beton impecabil. Din când în când, zeci de minute, ceasuri, staţionam însă. Elicoptere, echipaje de poliţie, ambulanţe cu girofar şi sirenă, strălucitoare şi hiperdotate, se hărniceau grijulii din toate părţile. În răstimpul celor opt ore de porniri şi opriri am numărat cinci accidente în lanţ şi peste patruzeci de automobile sfărâmate şi însângerate. Totul era fără de cusur: până şi moartea trăia „nemţeşte”.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Anca Dărămuș, Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu