Imperialism modern. Baietii cu ochii albastrii

Încet şi foarte discret, o parte din elita politico-economică a României îşi pregăteşte relocarea. Conform obişnuinţei multianuale, primul loc de popas este Viena. Mulţi dintre viitorii “exilaţi” deja şi-au adus acolo banii, lucrurile scumpe (câte un Ferrari sau Lamborghini sau colecţia de picturi), familia şi anturajul, inclusiv amantele şi oamenii de casă. O bună parte dintre ei vor pleca mai departe şi folosesc oraşul Habsburgilor doar ca un centru logistic, dar destul de mulţi vor rămâne în Austria, crezând că vor putea trăi confortabil în casele de lux, achiziţionate din banii furaţi în România. Un cititor neinformat ar putea spune că Patriciu, Vântu, Voiculescu, Antonescu sau Videanu sunt în continuare în România, dar în cazul dat nu ne referim la pioni, ci la personaje mai importante şi aproape invizibile pentru ochii publicului larg. Acest exod ne oferă prilejul perfect pentru a reflecta asupra relaţiei extrem de dificile între România şi Austria, dar şi asupra viitorului regiunii care a suferit extrem de mult de pe urma resurgenţei imperialismului austriac.

Am folosit cuvântul “imperialism” cu bună ştiinţă şi considerăm că este un termen absolut corect pentru a califica politica Vienei. Imperialismul contemporan rareori se manifestă prin forţă armată şi un imperiu veritabil nu are nevoie să dea jos steagul românesc de pe Palatul Victoria, mai mult decât atât, colonizarea decurge cel mai bine atunci când cei colonizaţi se simt liberi şi integraţi cu drepturi depline în marea şi democratica Uniune Europeană. Austria este un exemplu de imperiu adaptat perfect realităţilor secolului XXI şi construit cu o dibăcie de invidiat. Politica expansionistă a elitelor austriece provoacă admiraţie din punct de vedere intelectual şi un profund sentiment de dezgust din punct de vedere moral.

În perioada Războiului Rece, Austria a fost un fel de placă turnantă între Vest şi Est. Ambele părţi beligerante aveau nevoie de un “pământ neutru” unde se poate negocia în linişte şi unde se pot aranja diverse scheme şi combinaţii care ar fi bine să nu devină publice niciodată. Viena a devenit un oraş al diplomaţilor, spionilor şi finanţiştilor fără scrupule. Evident, atât Vestul cât şi Estul au plătit generos pentru serviciile oferite de “infrastructura” austriacă. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, Austria a rămas fără un scop un viaţă. Turismul alpin este o idee bună, dar elita austriacă nu-şi dorea să se transforme într-un club de manageri de pensiuni şi pârtii de schi. Austria nu are resurse naturale sau sector industrial excepţional şi din această cauză a ajuns să exploateze la maxim unicul avantaj competitiv pe care îl avea. La sfârşitul Războiului Rece, Viena avea la dispoziţie o echipă de “băieţi cu ochi albaştri” care s-au obişnuit să lucreze în linia întâi a războiului invizibil între Vest şi Est, iar bancherii vienezi aveau “doctorate” în domeniul tranzacţiilor financiare dubioase, deservind inclusiv regimurile lui Gaddafi sau Hussein. Această armată de specialişti a rămas fără războiul pentru care a trăit şi din care şi-a câştigat existenţa, dar destul de repede s-a descoperit că sfârşitul războiului înseamnă că această armată are posibilitatea să facă ce doreşte. Acţiunile ulterioare au fost o reeditare a trecutului glorios al Imperiului Habsburgic, numai că de data aceasta nu a fost nevoie de forţă armată, deoarece şpaga s-a dove­dit a fi un instrument mult mai eficient. După experienţa Războiului Rece, austriecii se aflau într-o ligă superioară din punctul de vedere al jocurilor de culise, iar în cazul României nici nu se poate spune că a avut parte de un meci pentru că partea română s-a predat fără vreo rezistenţă notabilă. Este interesant cum nimeni din presa românească nu se întreabă de ce am ajuns în situaţia în care “poliţele” plătite pentru intrarea în Uniunea Europeană şi NATO au fost repartizate atât de neuniform. Anglia a obţinut posibilitatea de a vinde nişte fregate, principalele câştiguri ale Franţei au fost BRD şi Distrigaz Sud, SUA au obţinut contractul cu Bechtel, Germania a obţinut o parte din Electrica şi Distrigaz Nord în timp ce Austria a obţinut cele mai importante active din economia românească: Petrom şi BCR. Cum a ajuns Austria să obţină mai mult decât Marea Britanie, Germania sau Franţa? Cum s-a ajuns în situaţia în care preţurile pe care companiile austriece le-au plătit pentru aceste active au fost extrem de scăzute, inclusiv în comparaţie cu cele care au fost plătite de alte companii europene? Influenţa Austriei în cadrul Uniunii Europene este disproporţional de mică în comparaţie cu trofeele pe care le-a obţinut în România. Experienţa austriecilor le-a permis să manevreze abil între interesele marilor puteri, iar cunoaşterea excelentă a “tablei îm­părţirii” (cu puţin şantaj fin când a fost nevoie) le-a permis să obţină controlul asupra activelor-cheie ale economiilor din România şi alte state adiacente. Elitele locale au primit la schimb bani şi iluzia integrării în “clubul băieţilor şmecheri” din UE. Este ironic că peste sute de ani, elitele româneşti au reprodus perfect comportamentul servil al aristocraţiei transilvănene din perioada medievală. La fel de ironic este şi faptul că imperiul economic austriac îşi va înceta în curând existenţa. Elita austriacă a încălcat principala re­gulă de administrare a unui imperiu şi a început să trateze propriul buget de stat ca pe o puşculiţă din care se pot scoate bani. Austria este zguduită de o serie de scandaluri de corupţie la scară largă: descoperirea firmelor-căpuşă din jurul companiilor de stat din telecomunicaţii şi transporturi, vânzări frauduloase ale activelor de stat, înstrăinări frauduloase ale activelor imobi­liare ale statului, achiziţii “stranii” de avioane de vânătoare second-hand etc. În discuţii private, colonizatorilor vienezi le făcea plăcere să spună românilor că banii pe care îi obţin în România sunt un fel de plată pentru influenţa ci­vilizatoare a austriecilor asupra “balcanicilor” din România. S-a întâmplat exact invers. Vie­na a devenit o capitală balcanică, cu toate consecinţele de rigoare.

Din punct de vedere economic, criza financiară va face în 2011-2012 ceea ce nu a reuşit să facă Merzifonlu Kara Mustafa Pasha în 1683. Sectorul bancar este pilonul pe care se sprijină întregul edificiu al economiei austriece. Acest pilon este aproape de prăbuşire. Portofoliile de credite şi derivative ale băncilor austriece însumează 1,78 trilioane de euro, suma capitalurilor proprii fiind de doar 75 de miliarde, în timp ce PIB-ul austriac este de doar 286 de miliarde de euro. Este îndeajuns ca o mică parte din portofolii să genereze pierderi şi întregul sistem va intra în insolvenţă. Desigur, poate Germania va salva Austria de la o distrugere economică totală, dar numai un naiv poate crede că în condiţiile unui colaps pan-european Germania va aloca (sau va avea) suficiente fonduri pentru asigurarea continuităţii imperiului econo­mic austriac. Chiar şi în cazul cel mai optimist, viitorul Vienei este sumbru, provincial şi lipsit de orice glorie imperială. Cât despre cei care astăzi pleacă la Viena… le dorim drum bun, dar nu credem că vor avea o şedere plăcută. Atunci când imperiile se prăbuşesc, conceptul sanctităţii drepturilor de proprietate devine inexistent, inclusiv pentru cei care se cred excesiv de şmecheri.

sursa: cronicaromana.ro