Deşi renegat de autorităţi, aurul îşi păstrează valoarea în preferinţele indivizilor. Puterea aurului stă mai mult în fascinaţia sa decât în calităţile sale reale. Acestei „relicve barbare”, cum o considera lordul Keynes, i se pun în cârcă şi principalele crize ale primei jumătăţi a secolului XX. Totuşi, în pofida demolării legislative a aurului ca instrument monetar, preţul acestuia creşte peste previziunile celor care au pledat pentru demonetizarea sa. În timp de criză, el devine refugiul celor care vor să-şi protejeze puterea de cumpărare. Este această reacţie o confirmare a seducţiei iraţionale a metalului galben sau o confirmare a funcţiilor sale economice, ce nu au putut fi eliminate prin simple decrete de stat?
„Calitatea aurului de a cumpăra orice i-a făcut pe oameni să creadă că aurul în sine ar poseda o serie de calităţi supranaturale. Puterea banilor creşte odată cu extinderea circulaţiei mărfurilor; expansiunea relaţiilor capitaliste bazate pe schimbul de mărfuri a însemnat deci sporirea continuă a acestei puteri. De aici această blestemată sete de aur – „auri sacra fames” – care a însoţit naşterea şi dezvoltarea societăţii capitaliste”, explicau în 1981 Nicolae Murgu si Mugur Isărescu, în „Aurul. Mit şi Realitate”. Este această sete de aur (de fapt de bani – aşa cum recunosc şi autorii) blestemată? Aurul – ca şi celelalte forme de bani – este doar un mijloc pentru atingerea unor scopuri sau satisfacerea unor preferinţe. Mijlocul nu poate fi în sine bun sau rău, ci numai scopurile sau, şi mai precis, consecinţele satisfacerii respectivelor preferinţe. Dorinţa de satisfacere cât mai deplină a preferinţelor este caracteristică a naturii umane, indiferent de doctrina pe care o îmbrăţişează individul (socialism, liberalism, naţionalism). Numai că, pe lângă bunăstare, oamenii mai vor şi putere. Şi ce putere mai mare poate fi aceea de a controla mijloacele prin care ceilalţi îşi pot satisface preferinţele? A manipula preferinţele subiective ale indivizilor e o sarcină dificilă chiar şi într-un regim totalitar, a manipula mijloacele prin care indivizii îşi pot satisface respectivele preferinţe este mult mai simplu chiar şi într-un regim democratic. „Setea blestemată de a controla aurul” (şi banii în general, indiferent de forma lor) este caracteristică nu indivizilor (care prin natura schimburilor libere de pe piaţă sunt obligaţi să respecte preferinţele celorlalţi), ci statului!
Piaţa a monetizat aurul
Dar care poate fi explicaţia rolului monetar important jucat de aur (dar nu numai de el, ci şi de alte mărfuri precum argintul şi platina – în special metalele preţioase) în istoria omenirii? Un individ îşi poate satisface preferinţele fie în mod autarhic – îşi produce singur mijloacele necesare -, fie apelează la schimburi, directe sau indirecte. Schimbul direct de bunuri şi servicii (barterul) însă abia ar fi de ajuns pentru asigurarea funcţionării unei economii cu puţin peste nivelul primitivismului. Barterul ridică două probleme: „indivizibilitatea” şi „lipsa de coincidenţă a nevoilor”. Cu alte cuvinte, dacă am un măr cum pot să-l schimb pe o pară, dacă celălalt nu are nevoie de mărul meu? Aici intervine descoperirea cea mai importantă a omenirii, poate, fără de care ea nu ar fi evoluat – schimbul indirect. Indivizii îşi vând produse nu pe un bun care să le satisfacă în mod direct o preferinţă, ci pe un alt bun care poate fi vândut, la rândul său, contra bunului dorit. Caracteristica principală a bunului intermediar este vandabilitatea sa mai mare. Dacă un bun este mai vandabil decât altul – adică dacă toţi vor fi încrezători ca el poate fi vândut mai uşor – atunci pentru acel bun va exista o cerere mai mare pentru că va fi utilizat ca mijloc de schimb.
Spre deosebire de opinia majoritară din vremurile noastre, mijloacele de schimb nu au fost impuse prin decrete de state, ci au fost rezultatul mâinii invizibile a pieţei. Ca şi celelalte „instituţii” (reguli mai mult sau mai puţin formale) ale pieţei – precum contractele sau drepturile de proprietate – şi banii (înţeleşi ca mijloace de schimb) au apărut natural, în urma schimburilor libere de piaţă, reprezentând regulile jocului. Toate aceste reguli nu erau impuse cu forţa de autorităţi, ci erau respectate voluntar, ca urmare a faptului că fiecare avea de câştigat. Deseori, ca urmare a inovaţiilor tehnologice sau a altor circumstanţe, regulile erau schimbate, însă tot ca urmare a negocierii libere între actorii privaţi de pe piaţă, şi nu a intervenţiilor statului.
Târziu, începând mai ales cu secolul XIX, regulile informale ale pieţei au fost preluate în legislaţiile naţionale, cu efectul pervers că renegocierea lor liberă a fost interzisă, numai statul păstrând monopolul modificărilor acestora. Banii nu au constituit o excepţie, ei au apărut ca urmare a evoluţiei relaţiilor libere de pe piaţă, sub forma unor mărfuri. Printre acestea: tutunul în Virginia colonială, zahărul în Indiile Occidentale, sarea în Abisinia, vitele în Grecia antică, arama în Egiptul antic, cuiele în Scoţia, boabele de cacao în Mexic, orezul în Coreea sau ceaiul în Asia Centrală. La începutul secolului XX, în Sudan se mai foloseau încă drept monede scoici albe. Se poate observa că, istoric, libera concurenţă de pe piaţă a impus două mărfuri, aurul şi argintul, ca bani. Motivul nu ţine de mitologie sau de exuberanţa iraţională, ci de calităţile acestora: vandabilitate ieşită din comun, divizibilitate fără pierdere de valoare, omogenitate, inalterabilitate în timp, valoare mare în volum mic. Precum se vede, piaţa liberă a impus ca bani numai mărfuri.
Dreptul de proprietate asupra banilor
Dar de ce nu a inventat piaţa o formă de bani care să nu fi fost înainte mărfuri? De ce nu le-a trecut prin cap indivizilor să apeleze la o formă de bani (de hârtie negarantaţi prin nicio altă marfă) care să nu includă şi preţul folosirii lor alternative sau al căror cost de producţie era mai redus? Motivul este simplu şi derivă din dreptul de proprietate asupra banilor. Pe de o parte, o garanţie a stabilităţii valorii de schimb o reprezintă caracterul limitat al ofertei sau costurile ridicate implicate de majorarea ofertei (costuri de exploatare, prelucrare şi depozitare). Costurile de majorare a ofertei monetare în cazul unor bani discreţionari (ce nu ar fi fost legaţi de o marfă stabilită de piaţă) ar fi fost extrem de reduse, fapt ce favoriza scăderea valorii de schimb a acestora. Actorii de pe o piaţă liberă niciodată n-ar fi acceptat voluntar o monedă care s-ar fi putut deprecia uşor (nefiind o resursă rară şi ale cărei costuri de producţie ar fi fost extrem de reduse). Nimeni nu ar avea încredere, pe o piaţă liberă, într-o monedă care îşi extrage valoarea numai din aprecierea subiectivă pe care o au ceilalţi faţă de ea. În cazul unei neîncrederi accelerate în valoarea de schimb a acelei hârtii (a puterii sale de cumpărare), în lipsa unei garanţii că ea poate fi schimbată în bunuri, ramâneai doar cu hârtia. Moneda-marfă garanta măcar valoarea de piaţă din acel moment al mărfii respective. Iar metalele rare, în absenţa unor măsuri administrative – cum a fost paritatea fixă între aur şi argint în perioada bimetalismului -, îşi păstrau o valoare de piaţă indiferent de circumstanţe (evoluţia lor în perioade de criză este o dovadă în acest sens).
După introducerea etalonului aur clasic, băncile centrale erau obligate prin lege să returneze la cerere oricărui cetăţean valoarea în aur a hârtiilor de valoare la paritatea stabilită. Această obligaţie reprezenta principala stavilă împotriva inflaţionismului inerent al statului. Dacă tipărea prea multe hârtii neacoperite în aur (cum s-a întâmplat în Statele Unite în timpul Războiului de Secesiune, şi în întreaga lume în timpul celor Două Războaie Mondiale), statul dădea faliment – cu alte cuvinte suspenda convertibilitatea (iniţial în cazul simplilor cetăţeni, apoi şi al companiilor şi chiar şi al statelor) hârtiilor de valoare în aur.
Reglarea automată a balanţei de plăţi
Etalonul aur clasic (aur-monedă) avea drept caracteristici principale definirea unităţii monetare (dolar, liră, franc, leu) în uncii sau grame de aur, posibilitatea baterii monedelor de aur fără aplicarea seniorajului (monopolului statului), posibilitatea topirii libere şi nelimitate a monedelor, asigurarea liberei interconvertibilităţi a monedelor de aur şi a celorlalte tipuri de bani la parităţile stabilite şi permisiunea comerţului liber cu aur. Toate aceste calităţi duceau, în opinia economiştilor clasici, la crearea unui mecanism automat de reglare a balanţei de plăţi.
Potrivit lui David Hume, în cazul în care Franţa îşi sporea oferta de franci de hârtie, preţurile în franci urmau să crească, iar importurile erau stimulate atât de veniturile nominal sporite în franci, cât şi de preţurile relativ mai mici al acestora. Exporturile erau descurajate, se crea un deficit al balanţei de plăţi, transpus în ieşirile de aur din Franţa. Pentru a evita scurgerea întregului stoc de aur (garanţie pentru francii aflaţi în circulaţie), Franţa era obligată să restrângă masa monetară. Dacă inflaţia lua forma depozitelor bancare, băncile trebuiau să-şi restrângă creditele şi depozitele pentru a evita falimentul de care erau ameninţate în momentul în care străinii doreau să convertească francii în aur. Contracţia monetară determina scăderea preţurilor la export, inversând miscarea, până se egalizau preţurile din Franţa şi din celelalte state. Acest proces nu funcţiona întotdeauna ca uns, măsurile fiscale şi legislative de natură protecţionistă îngreunând uneori aplicarea naturală a corecţiei.
Totuşi, se poate observa că cele mai mari crize înregistrate în „domnia” monedelor-marfă convertibile au avut loc în perioade de război, când, de altfel, statele au şi apelat la bani de hârtie neconvertibili. Moneda de hârtie a Revoluţiei Franceze, asignatele Revoluţiei Franceze, dolarii de hârtie verzi emişi în timpul Razboiului Civil din SUA, monedele inflaţioniste emise în timpul şi după cele Două Războaie Mondiale sunt exemple în acest sens. Curios, de situaţiile de criză era făcut responsabilă tot moneda-marfă (în majoritatea cazurilor, aurul), şi nu deciziile dezastruoase ale autorităţilor de a finanţa războaiele cu bani de hârtie. Pentru a nu-şi atrage antipatia contribuabililor, statele refuzau să finanţeze cheltuielile de război din taxe şi optau pentru tipărirea de bani de hârtie, pentru suspendarea convertibilităţii, pentru reglementare şi controlul preţurilor. La sfârşitul războiului, ele decideau să revină la moneda-marfă, numai că oferta acesteia, fiind limitată, nu acoperea decât o mică parte din banii de hârtie existenţi pe piaţă. Pentru a-şi păstra prestigiul, autorităţile nu optau pentru stabilirea unei noi parităţi faţă de aur, ci păstrau paritatea de dinainte de război, supraevaluându-şi moneda.
Exemplul cel mai important este cel al Marii Britanii. Aceasta a intrat în Primul Război Mondial cu o liră a cărei paritate în aur o făcea egală cu 4,86 dolari. La sfârşitul războiului, potrivit economistului britanic Lionel Robbins, inflaţia cauzată de finanţarea cheltuielilor militare a determinat scăderea lirei la 3,50 dolari. În loc să accepte noua paritate, Winston Churchill, pe atunci ministru de finanţe, a decis, în 1925, să revină la cea de dinainte de Primul Război Mondial, de 4,86 dolari.
Costurile etalonului aur
Principala calitate a monedei-marfă (a aurului în mod special) în ochii actorilor de pe o piaţă liberă se transformă, în viziunea adversarilor etalonului galben, în principalul său defect. Costurile ridicate ale producţiei de aur şi faptul că este o resursă limitată fac din aur o monedă cu o ofertă puţin elastică în faţa unei cereri de bani mai mari din partea populaţiei. Astfel, economiile sunt împinse spre deflaţie, susţin aceştia. Din partea keynesiştilor acuza este consistentă cu propriile lor convingeri economice. Rolul activ al statului în economie nu poate fi realizat decât prin deficite bugetare şi prin majorarea masei monetare. Iar aurul reprezenta principala stavilă (chiar dacă numai relativă, aflându-se sub controlul băncilor centrale) împotriva expansiunii monetare şi implicit a expansiunii cheltuielilor publice.
Un alt argument împotriva monedelor-marfă este cel prezentat de Milton Friedman în „Commodity-Reserve Currency” (1951). Neglijând schimbările în viteza de rotaţie a banilor, economistul monetarist a calculat care ar fi fost costurile (de exploatare, de prelucrare, de depozitare etc.) impuse economiei de un etalon-aur în prima jumătate a secolului XX. Potrivit calculelor lui Friedman, acestea s-ar fi ridicat la 1,5% din Produsul Intern Brut (PIB) sau jumătate din rata anuală de creştere economică. Daca ar fi fost luată în considerare şi viteza de rotaţie, costurile s-ar fi ridicat la 2% din PIB şi două treimi din rata anuală de creştere economică. Allan H. Meltzer a actualizat calculele lui Friedman în 1983, iar rezultatul a fost unul mai prietenos cu aurul: costurile s-ar ridica numai la 16% din rata anuală de creştere economică. Cu toate acestea, Meltzer considera că aurul monetar este în continuare costisitor.
Numai că cei doi economişti monetarişti calculează un cost pe premisele unei oferte elastice a aurului (în realitate inelastică pe termen scurt, ca urmare a costurilor de producţie extrem de ridicate, iar pe termen lung, ca urmare a caracterului limitat al acestei resurse). De altfel, ei susţin că respectivele calcule se aplică nu numai aurului, ci oricărei monede-marfă. În plus, ei analizează numai costurile de producţie şi administrare a etalonului aur clasic. Nu iau în calcul costul de oportunitate. Aurul impune un cost ridicat, este concluzia lor. Însă comparabil cu ce?
Orice sistem monetar presupune costuri. Care sunt însă costurile impuse de o monedă de hârtie discreţionară? Primul ar fi cel impus societăţii de diferitele facţiuni politice în tentativa lor de a controla politica monetară. Al doilea ar fi cel al grupurilor de interese care vor dori manipularea autorităţii monetare în vederea majorării masei monetare în beneficiul lor. Un al treilea cost este cel al alocării defectuoase a resurselor ca urmare a cedării băncilor centrale în faţa presiunii partidelor politice şi grupurilor de interese. Nu în ultimul rând, antreprenorii vor suporta şi ei costul cu anticiparea deciziilor băncilor centrale şi al protejării propriilor afaceri în faţa măsurilor posibile, însă înconjurate de incertitudine, ale acestora.
Costurile operaţiunilor de hedging, ineficienţa şi chiar periculozitatea lor, evidente în acest moment pe pieţele internaţionale în urma crizei sub-prime din Statele Unite, a fost anticipat încă din anii â40 de Michael Heilperin, unul din ultimii susţinători ai etalonului aur. În plus, eroarea adversarilor metalului galben a fost aceea că au anticipat, după demonetizarea acestuia, o scădere a preţului său la nivelul utilizării sale industriale. Numai că, după renunţarea la etalonul aur, în oricare din formele sale (monedă, lingouri, devize etc.), preţul acestuia nu a scăzut, ci dimpotrivă a sărit de 900 de dolari pe uncie. De asemenea, costurile impuse, potrivit lui Friedman, de exploatare şi de depozitare nu au fost eliminate, producţia de aur continuând. Numai că societatea este obligată acum să suporte şi costurile impuse de actualul sistem monetar, bazat pe bani de hârtie.
Convulsiile sistemelor monetare contemporane
1. Începutul secolului 1815-1914. Adoptarea progresivă a etalonului aur clasic (Gold Standard), definirea rolului şi responsabilităţilor sistemului băncilor centrale, cristalizarea functională a sistemului intermedierii financiare şi crearea uniunilor monetare ca prime forme de cooperare monetar-financiară instituţionalizată la nivel multinaţional.
2. Perioada 1914-1926. Abandonarea etalonului aur clasic de către toate statele, cu excepţia SUA, şi adoptarea unuia cu rate de schimb flotante. Perioada este marcată de suspendarea rambursării monedei naţionale în aur în majoritatea statelor, de repetate convulsii monetare, crize hiperinflaţioniste.
3. Perioada 1926-1931. Introducerea etalonului aur devize la propunerea Marii Britanii. Rambursarea monedei se face doar în lingouri, fiind instaurată perioada „aurului pentru bogaţi”. Rambursarea lirelor se face şi în dolari, iar a celorlalte monede şi în lire. Marea Britanie decide să nu-şi deprecieze moneda la cotaţia pieţei. Perioada marcată de crize bursiere şi distorsiuni grave ale sistemului bancar şi economic.
4. Perioada 1931-1945. Introducerea monedelor discreţionare fluctuante. Majoritatea statelor renunţă la etalonul aur sub orice formă a acestuia, iar SUA, în 1933-1934, renunţă şi ele la etalonul aur clasic, rămânând sub o formă ciudata, în care Roosevelt fixează dolarul la 1/35 dintr-o uncie de aur. Cetăţenilor americani le era refuzată rambursarea dolarilor în aur, fiindu-le totodată şi interzisă deţinerea de aur în ţară sau în străinătate. Dolarul era rambursabil în aur numai pentru guvernele şi băncile centrale străine.
5. Perioada 1945-1968. Bretton Woods şi noul etalon aur-devize. Dolarul rămâne singura monedă-cheie şi elimină lira din circuitul internaţional al rambursărilor. Ca urmare a politicilor inflaţioniste din SUA, statele europene decid să-şi exercite opţiunea legală de rambursare a dolarilor în aur.
6. Perioada 1968-1971. Destrămarea sistemului Bretton Woods. Confruntat cu ieşiri masive de aur, guvernul american propune introducerea pieţei aurului cu două niveluri, unul liber, care nu mai era legat de paritatea 1/35, şi unul al băncilor centrale şi guvernelor, care păstra paritatea. SUA fac presiuni pentru introducerea unui nou tip de monedă de rezervă pentru toată lumea – Drepturile Speciale de Tragere (DTS) -, care să fie emisă de o viitoare Bancă Mondială de Rezerve şi care să elimine aurul ca rezervă. Europa Occidentală priveşte cu scepticism propunerea SUA. Pe 15 august 1971, în aceeaşi zi în care anunţa îngheţarea preţurilor şi salariilor pentru a combate stagflaţia, preşedintele Richard Nixon pune capăt sistemului de la Bretton Woods, eliminând complet aurul şi orice posibilitate de rambursare a dolarilor în aur.
7. Perioada 1971-1973. Acordul Smithsonian. Adoptarea unui sistem monetar bazat pe cursuri de schimb fixe, fără vreo acoperire a monedelor naţionale în aur sau într-o monedă internaţională.
8. Perioada 1973-1990. Renunţarea la etalonul aur-devize şi aplicarea flotaţiei libere; perioada este marcată de fazele cincinale de „pendulare” a dolarului şi de şocurile petroliere. Construcţia europeană este accelerată şi sunt stimulate tendinţele integraţioniste la nivel internaţional; au loc primele sincope ale sistemului monetar-financiar degenerate în crize de sistem, respectiv criza datoriilor (1982). În 1988 este consolidată reglementarea intermedierii financiare prin Acordul de la Basel, se pune problema contracarării riscurilor de lichiditate în creditare; blocul comunist intră în colaps, iar ţările central şi est-europene intră pe lungul drum al tranziţiei.
9. Perioada de după 1990. „Noul Consens de la Washington” (1990-1991) ridică la rang de panaceu universal acţiunea de liberalizare a pieţelor şi reţetele macroeconomice de factură monetaristă; crizele de sistem capătă noi valenţe, amploarea şi viteza de propagare a acestora fiind de natură globală.
Schumpeter: Aurul – copil neastâmpărat care spune adevăruri incomode
„Probabil că etalonul aur nu a fost niciodata un sistem de reglare automată a soldurilor balanţei de plăţi externe. Motivele pentru care nu şi-a putut îndeplini funcţia întotdeauna cu succes au fost însă unele mai mult politice decât pur economice – ele ţin mai mult de atitudinile neomercantiliste, de tensiunile accentuate din relaţiile internaţionale care au început să fie percepute îndeosebi în primul deceniu al secolului XX şi mai ales de majorarea cheltuielilor publice. Argumentele împotriva unui etalon aur neîngradit s-au multiplicat. Acesta şi-a pierdut popularitatea ca un copil neastâmpărat care spune adevăruri incomode pentru adulţi.” (Joseph A. Schumpeter, „History of Economic Analysis”)
Greenspan: Aurul este garantul drepturilor de proprietate
„Secretul jenant din spatele tiradei etatiştilor împotriva etalonului aur este acela că deficitul bugetar este pur şi simplu o schemă ascunsă de confiscare a bunăstării. Aurul se opune acestui proces insidios, fiind garantul drepturilor de proprietate. Daca se realizează acest fapt, nimeni nu va avea nicio dificultate să înţeleagă antagonismul etatiştilor faţă de etalonul aur.” (Alan Greenspan, „Gold and Economic Freedom”)
Adauga comentariu