Archive for Septembrie 3, 2010

Doomsday Scenario: Food Prices to Shoot Through the Roof

Doomsday Scenario: Food Prices to Shoot Through the RoofThe worst weather on record coupled with the practice of speculation in the commodities markets are set to send food prices skyrocketing, bringing misery and starvation to large swathes of the world’s population. Are we set to see food riots this winter?

In the USA, Walmart has already announced a price hike of 5.8% on average for a 31-item basic basket for this Autumn. The long-term rise, however, is far more frightening, with the UNO predicting an increase of 60 per cent by 2030.

What is happening?

When there is a massive price spike, such as the case in recent years, followed by more price rises (as is the case today) the markets panic and speculative buying sends the prices through the roof. The market economy system is indeed not all about supply and demand but is also, and fundamentally, fuelled by speculative trading, with spot buyers buying future positions of commodities. When they are scarce, and the more so when the market senses that a scarcity exists, the price goes up.

This is what is happening today. September corn is up by 3.6% a bushel, wheat by 34 cents. In July the price of wheat shot up by the highest quantity in the last 50 years: 42 per cent. This in turn will push up prices of pasta, bread and cereals in the near future.

Prices set to rise for 12 to 18 months

Analysts predict upward trends in wheat, corn, soybeans, bean oil and bean meal and the general feeling is a continued rising trend over the next 12 to 18 months. As usual, no mechanisms have been activated to protect the world’s poorer populations from the dramatic effects of supply issues and the resulting speculation in prices.

Global production downturn

Russia reports a drop in production of around 20 per cent due to dry weather conditions. Drought has also affected Ukraine (where maximum production is set to reach just 66% of domestic demand) and Kazakhstan, while floods have affected 13 million acres of cereals in Canada and have wiped out a large part of China’s harvest. Germany’s wheat production is ten to twenty per cent down on 2009; in Argentina dry conditions mean that only 80% of the arable land for cereals has been planted.

The S word: Speculation

In today’s market economy system, what drives the prices is not only supply and demand but also the S word: Speculation, where a handful of players push prices sky high and way beyond the reaches of the pockets of the average consumer. If the system were based upon supply and demand then the price of soybean would be bearish (top-down attack, falling), because the main producers (Brazil, Argentina and the USA), have had a good harvest. Then why is the price of soybean bullish (bottom-up attack, rising)?

Because cash premiums are forcing the soybean futures rates higher as a process of over-consumption of soybean is noticed in the marketplace (soybean is present these days in most foodstuffs and other consumable items). So much so, that the price of soybean would have to rise a further 50 to 80% to curb the current demand.

And it makes sense for this to happen…and that is going to affect the price of everything we eat.

Couple this with the rising cost of transportation (crude and natural gas prices are set to rise from September) and we see our comfortable little monetarist-oriented market economy system has engendered another fine crisis looming on the horizon. Watch this space.

Vast swathes of the planet are set to go hungry. Those who were previously hungry may starve. It is the Doomsday Scenario and it is upon us. And it is caused not by the lack of supply or scarcity of abundance. It is caused by this manic, inhumane system, the S-word, Speculation.

Timothy BANCROFT-HINCHEY

sursa: PRAVDA.Ru

Mai exista Romania?

Beau o cafea cu un vechi si bun prieten si intrebarea lui ma descumpaneste. Intelege si se explica: s-ar parea ca Romania mai exista de vreme ce tiganii romani au fost expulzati din Franta intr-o tara cu acest nume. Romania ar mai exista si pentru ca, o data pe luna sau mai des, Fondul Monetar International, Banca Mondiala si unul sau altul dintre comisarii Europei aterizeaza la Bucuresti pentru a constata ce le mai fac supusii ingropati in datorii pana peste cap si a-i chema la ordine. Ar mai fi o dovada ca exista de vreme ce un tembel suspect de indata ce-a iesit in strada e trimis sa se joace de-a spionul in Rusia. S-ar putea de asemenea sa mai existe si pentru ca trupe straine se antreneaza pe teritoriul ei pentru noi razboaie. Daca se pune la socoteala ca populatia si-a reales nauca un Presedinte si un Parlament, ca Presedintele si-a oferit un Prim-ministru si acesta a incropit un guvern si tot ce vine cu cineva mai slab de inger, mai naiv, mai plictisit sau mai cinic ar putea chiar crede ca aceasta Romanie de douazeci de ani aproximativa continua sa existe.

Singurii care pretind ferm nu numai ca Romania exista bine mersi, dar ca n-a cunoscut niciodata in istorie o atat de trufasa si benefica identitate sunt liricii capitalismului autohton, lingaii pe care orice societate ii naste si orice guvernanti si-i cumpara, ii ocrotesc si le rasplateste zelul. Stiu si ei ca tara merge prost, ca e bantuita de boli incurabile, dar pun totul pe seama mostenirii lasate de vremurile trecute. Cand nu-si contempla buricul ingropat in grasime si madularul flasc, cei cativa autoproclamati intelepti ai natiei se pierd in sfaturi dragalase, in glumite, in griji pentru bunastarea spirituala si financiara a alesilor de frunte, in mustrari la adresa plebei lipsite de memorie, de recunostinta si de entuziasm istoric.

N-am facut pana aici decat sa rezum explicatiile pe care mi le-a dat la o cafea si o tigara vechiul si bunul prieten care a descoperit cutremurat in aceasta vara cumplita ca Romania nu mai exista. Ca a disparut de fapt de ani buni, incetul cu incetul, ca s-a stins de moarte programata, ca ceea ce fusese o tara necajita iesita dintr-un cosmar a fost impinsa in altul si de atunci nu mai e pentru cei multi decat o iluzie, un miraj, o vorba in vant, iar pentru clica de pungasi care au luat-o in stapanire o feuda unde nimic si nimeni nu-i opreste sa-si faca toate mendrele si sa traga toate foloasele.

Bunul si vechiul prieten clocotea de amaraciune. Amaraciunea de a trai intr-o tara care nu mai exista, intr-un loc cu nume inselator al deznadejdii. Violenta ideologica de pe vremuri era cu mult mai suportabila, imi spune, cu mult mai usor de conturnat, cu mult mai simplu de tavalit in derizoriu decat violenta economica de azi, decat dezastrul social si moral in care societatea romaneasca a fost tarata. Fie si soptite, rasul, batjocura, bancurile de pe vremuri, imi mai spune, loveau acolo unde trebuie, dureau, nelinisteau, zdruncinau, subrezeau ordinea stabilita, azi nu mai servesc la nimic, sunt o pierdere de timp, o libertate inutila, inca una dintre libertatile iluzorii ale capitalismului neaos, feuda pungasilor merge inainte numai spre folosul lor.

Lui nu-i mai arde de mult de gluma, amaraciunea e prea mare. Pentru el vasul s-a umplut in aceasta vara cumplita cand a descoperit ca Romania, tara in care s-a nascut, a copilarit, a crescut, a iubit, a suferit, si-a facut o familie, a muncit, in care a crezut si ar fi putut sa mai creada, Romania lui in care a trait pur si simplu si din care niciodata n-a vrut sa fuga si nici nu-i trece prin cap sa fuga nu mai exista. I-a fost furata pentru a fi ucisa, dar luat de necazurile si de bucuriile vietii au trebuit sa treaca ani si ani pana sa inteleaga ticalosia. Poate e prea tarziu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Suna lacrimogen, suna patetic, recunoaste, dar inca o picatura si vasul plin s-ar putea revarsa. N-o doreste, dar e pregatit. Sa ma fi tampit numai eu sau ne-am tampit cu totii de-a valma, un intreg popor fara sa ne dam seama, ma intreaba in sfarsit, sa nu pricepem chiar nimic din ceea ce ne este dat sa traim in aceasta Romanie care nu mai exista ca sa meritam dispretul si batjocura pungasilor, sa-i lasam fara sa cracnim sa ne calce zi de zi demnitatea in picioare, sa nu ne revoltam cand ne ard copiii in maternitati, cand batranii ne mor cu zile in spitalele imunde, cand profesorii si medicii sunt alungati din tara?

I-am raspuns ceea ce am considerat ca se cuvenea sa-i raspund. Sunt insa multi cei care dintr-un motiv sau altul gandesc ca Romania nu mai exista si ma simt obligat sa le raspund intr-un fel si lor. Nu mi-au cerut-o, dar zmangalesc de atata amar de vreme hartia despre Romania ultimilor douazeci de ani ca s-ar putea crede ca nu vad altceva decat mizerie si deznadejde. Port de douazeci de ani in mine aceeasi amaraciune ca a tuturor celor azi dispretuiti, marginalizati, saraciti, siliti sa-si ia lumea-n cap. Dezastrul tarii ma revolta, pradatorii ma dezgusta. Am visat alta Romanie, am crezut si mai cred ca o alta Romanie e posibila, a demnitatii nationale, a justitiei sociale, a omeniei. Suna tot atat de lacrimogen si de patetic ca lamentarea bunului prieten de o viata, dar cum nu sunt singurul care refuza resemnarea mai exista o speranta si ma agat disperat de ea.

CONSTANTIN STOICIU

sursa: revistacultura.ro

Cum ieşim din paragină?

E jale prin satele României. Se întâmplă în secolul XXI ceea ce nu se întâmpla nici în secolul XIX: pământurile sunt nelucrate.

Cât vezi cu ochii, ogoare rămase în paragină. În cazurile fericite, pe fostele mirişti pasc vite. Dar şi dobitoacele s-au împuţinat, iar terenurile agricole au fost cotropite de ciulini şi mărăcini.

Bătrânii satelor, singurii lor locuitori fideli, oftează după Ceauşescu. Spun că pe vremea lui nu era atâta pârloagă. Au dreptate, dar uită cam repede cât de chinuiţi erau pe vremea CAP-urilor, când munceau ca robii şi nu se alegeau cu nimic…

Păcat că nu mai trăiesc părinţii lor, să le povestească - o dată în plus - despre vremurile de dinaintea comuniştilor, când pământurile erau muncite cu sfinţenie, iar roadele lor umpleau hambarele sătenilor… când oamenii creşteau câte zece copii şi aveau bătătura plină de vite… când, deşi nu se inventase tractorul, morile aveau tot timpul ce să rumege, transformând porumbul în mălai şi grâul în făină…

Erau vremuri pretehnologice, când pământul se ara cu plugul de lemn tras de boi sau de cai. Şi nu rămânea o palmă de ogor necultivat. Acum există toate maşinile posibile, dar ţarina pare a nimănui. S-au pierdut şi hotarele între megieşi, s-au dus şi mulţi dintre cei care le ştiau cu ochii închişi, moştenire din moşi-strămoşi…

Guvernele au distrus cu temeinicie sufletul satului românesc. Au avut politici haotice sau n-au avut deloc. Dar cel mai grav e că au amânat la nesfârşit reconstituirea proprietăţii ţărăneşti. Şi acum, după 20 de ani, mai există suprafeţe care aşteaptă comisia de fond funciar, pentru a fi măsurate, cadastrate şi redate proprietarului de drept, cu acte în regulă…

Ce n-au reuşit să lichideze guvernele, prefecturile şi primăriile, au distrus judecătoriile. Sutele de mii de conflicte pentru pământ au fost tranşate la Paştele cailor, uneori după ce petenţii îşi dăduseră obştescul sfârşit, ducând cu ei dureri sfâşietoare.

La baza milioanelor de hectare nemuncite stau două nenorociri: starea confuză a proprietăţii şi subvenţionarea fără cap.

Există oameni care vor să vândă şi oameni care vor să cumpere pământ, dar şi unii, şi alţii sunt legaţi de mâini şi de picioare. Arhivarea, împroprietărirea şi cadastrarea terenurilor agricole se află în Evul Mediu. În aceste condiţii, sute de mii de tranzacţii mor înainte de a se naşte. Şi tot aşa moare şansa constituirii de mari proprietăţi agricole. O adevărată catastrofă, dat fiind că agricultura performantă nu se poate face pe terenuri fărâmiţate.

Există şi suprafeţe a căror tranzacţionare este blocată de subvenţionarea prostească: statul premiază deţinerea de teren, în loc să susţină cultivarea terenurilor. Mai mult: impozitele mici încurajează păstrarea pământurilor în condiţii de abandon.

Soluţia ar fi creşterea simultană a impozitelor pe terenuri agricole şi a subvenţiei pentru lucrarea acestora. Cine îşi munceşte pământul să iasă în câştig, cine îl ţine în paragină să plătească bani grei. O asemenea măsură i-ar împinge pe proprietarii de pământ să caute o ieşire: fie şi-ar lucra terenul, fie l-ar arenda sau l-ar vinde cuiva interesat să-l cultive.

Dar e greu să guvernezi ţara şi, în acelaşi timp, să mai şi gândeşti un pic…

Grigore Cartianu

sursa: adevarul.ro

Statul, socialismul şi războiul

Apariţia şi dezvoltarea statului a coincis cu dezvoltarea unei doctrine politice şi economice care să descrie şi să încerce să legitimeze intervenţia sa în viaţa noastră. Intervenţia statului în economie se bazează pe un procedeu simplu: cu arma la tâmpla noastră statul bagă mâna uşor în buzunare şi extrage de acolo o sumă de bani lăsându-ne mai săraci decât eram înainte. Ne minte apoi că acei bani îi va folosi pentru a ne proteja de alţi ticăloşi care vor să ne pună pistolul la tâmplă pentru a ne lua banii (alţii decât statul dar care nu sunt cu nimic mai virtuoşi decât el procedând într-un mod absolut identic pentru a pune mâna pe averea noastră). În realitate nu poate să facă acest lucru şi nici nu îl interesează prea tare soarta noastră.


Pentru a putea masca şi disimula această hoţie, statul pedalează mult pe ideea de patriotism,interes naţionalnaţionalismglie străbună, ţel comun. Ne face să ni se încreţească obrazul de mândrie naţională atunci când scoate de la naftalină câteva tancuri, rachete, elicoptere şi ne uimeşte cu forţa sa de apărare, cu unităţi de luptă defilând care mai de care mai războinic pe sub drapelul naţional şi cu fanfare strălucitoare recitând cu foc imnuri de luptă mobilizatoare. Întotdeauna statul a găsit, în primul rând,susţinători înfocaţi în naţionalişti. În cei care cred că doar simpla apartenenţă la o rasă sau la o naţiune te face mai deştept şi superior altor rase sau naţiuni.

Statul a ştiut întotdeauna să cultive atent o istorie din care să reiasă clar bunăstarea şi liniştea pe care a adus-o întemeierea sa. O istorie plină de eroi, fapte măreţe, bătălii grandioase din care lipsesc toate ticăloşiile săvârşite la umbra sa.  Statul este o creaţie amorfă apărută în diferite stadii şi care în lumea modernă a atins apogeul rafinării sale (dilema actuală este aceea că dacă mai vrem să dezvoltăm ceva la această creaţie ajungem într-un socialism pur). El este format din ansamblul de reglementări ce legitimează agresiunea sa şi de instituţii care duc la îndeplinire agresiunea sa. Statul există şi funcţionează pentru că are în spate combatanţi zeloşi care câştigă de pe urma oricărei acţiuni sau politici derulate în numele statului. Statul înseamnă putere delegată în mâna unui număr restrâns de favorizaţi ai societăţii, putere care se întoarce întotdeauna în favoarea celor care o deţin (se transformă în profituri personale care îmbracă cele mai variate forme).

Pe lângă forţa sa de persuasiune similară violenţei pure prin care ne convinge zi de zi să cedăm din averea noastră (încercaţi să nu vă plătiţi impozitele către stat şi veţi vedea pe pielea dumneavoastră riposta statului), statul a reuşit să ne “convingă” să pornim la luptă şi să murim pentru a-l salva. Atraşi ca muştele de lumină sau forţaţi de luciul armei şi eficienţa arcanului,mulţi oameni simpli şi fără educaţie au căzut în “plasa” statului şi s-au aruncat în mizeria războaielor convinşi fiind că aşa îşi vor găsi bunăstarea. Pentru a-i convinge pe cetăţenii săi să accepte de bunăvoie riscul de a fi ucis, statul a apelat la cele mai mârşave mecanisme (este cunoscută drama femeilor din China mai ales în cel de-al doilea război mondial provocată de hoardele de soldaţi japonezi), închizând ochii la ticăloşiile fără margini săvârşite în numele său. Războiul şi armata au fost privite întotdeauna ca ceva onorant. A muri pentru un ideal, fie şi unul complet idiot şi lipsit de sens, este văzut ca ceva înălţător şi nu la îndemâna oricui.

În spatele acestor războaie s-au ascuns întotdeauna interese meschine ale unor grupuri de factură socialistă (îmi vine acum în minte războiul stupid dintre sârbi şi croaţi soldat cu multe victime de ambele părţi, care acum se chinuie din răsputeri să se reunească sub acelaşi drapel, cel al Uniunii Europene). Aceste interese meschine au constat fie în dezvoltarea unor industrii de război aducătoare de profituri semnificative(piaţa privată a fost suprimată forţat), fie în putere absolută asupra unor regiuni, populaţii şi resurse. În timp ce instigau masele să pornească la luptă şi să moară iubindu-şi patria, socialiştii din spatele războaielor îi sărăceau prin inflaţie, prin rechiziţii făcute în numele războiului sau prin alte mecanisme violente (să nu uităm ce a făcut Hitler evreilor, ţiganilor şi altor rase considerate de el inferioare).

În lumea modernă în care trăim, legătura între state (naţionalism), socialism şi războaie este una directă. Statele au nevoie ca de aer de conflicte armate pentru a-şi justifica sensul în faţa celor slabi de înger. Socialiştii au nevoie de războaie şi de state pentru a putea să îşi îmbunătăţească radical poziţia în societate şi averea. Războaiele întăresc rolul statului în economie şi îl fac indispensabil. Cu cât acest rol este minimal, cu atât probabilitatea unor conflicte va scădea radical. Armata rămâne apanajul celor slabi, al celor care nu pot sau nu vor să se ia la trântă cu piaţa liberă şi care preferă acel post călduţ şi bine plătit pe care îl oferă cariera militară. Deşi statele au fost create pentru a ne apăra de ticăloşi, ele au adăugat şi mai mulţi ticăloşi în ecuaţieTicăloşi care nu au ezitat să investească banii noştri în rafinarea armelor cu care să pornim la luptă unii împotriva altora, zumzăind cu mândrie pe buze imnul naţional şi sperând se ne aflăm de partea celor care vor obţine victoria (chiar dacă aceasta însemna să înfig baioneta într-un seamăn de-al meu).

sursa: cristianpaun.finantare.ro