Archive for Martie 24, 2010
Agricultura românească - pârloagă antreprenorială
De la mimarea reformei proprietăţii şi până la pretinsele măsuri de sprijinire a fermierilor, guvernele de după 1990 au distrus stimulentele acumulării capitalului în agricultura românească. S-a tot vorbit în această perioadă de criză despre cât de bine ar fi fost dacă am fi avut un sector agricol puternic, competitiv. Veniturile, împuţinate, se orientează cu predilecţie către produsele destinate satisfacerii nevoilor de bază şi unde oare se obţin cele mai multe dintre aceste produse dacă nu în agricultură? De aici decurge o suită întreagă de scenarii fanteziste şi lipsite de consistenţă despre felul în care, „grânarul Europei” de odinioară ar putea redeveni ce a fost şi chiar mai mult. Pentru ca aceste plăsmuiri să fie puse în practică, trebuie să existe o întreagă structură de agenţii, oficii, birouri cu tot cu planurile şi funcţionarii de rigoare. Scopul principal urmărit este renaşterea agriculturii româneşti. Mijloacele utilizate provin din arsenalul intervenţionist al statului şi amintesc pe alocuri, prin limbajul utilizat şi prevederi, de perioada panificării centralizate. Acestor plăsmuiri ale imaginaţiei politicianist-populiste ale guvernanţilor le sunt necesare câteva tratamente cu învăţăminte sănătoase ale ştiinţei economice pentru a putea căpăta reperele realităţii.
Este un lucru obişnuit ca funcţionarii statului sau cei care aspiră la conducerea ţării să îşi aducă aminte de precaritatea agriculturii româneşti în campaniile electorale sau atunci când fermierii ies în stradă să îşi ceară „drepturile”. Compasiunea şi sinceritatea, mimate iscusit, conduc negreşit către aceeaşi concluzie: agricultura noastră este precară pentru că nu am făcut destul pentru a-i ajuta pe agricultori. Prin a nu fi făcut destul, aceştia se referă invariabil la acordarea de subvenţii, iniţierea unor măsuri active de sprijinire a fermierilor, atragerea de fonduri europene şi alte acţiuni care, în mod miraculos, ar fi transformat agricultura autohtonă în izvor de performanţă.
Sunt oare „deficienţele” menţionate mai sus adevăratele probleme ale agriculturii? Dacă da, atunci ce i-a împiedicat pe guvernanţi să le rezolve deja? De fapt întrebarea căreia trebuie să îi răspundă aceştia este cum s-ar putea crea un mediu antreprenorial într-un domeniu în care nu există întreprinzători. Agricultura românească se potriveşte întru-totul acestei descrieri deşi se vor găsi destui care să ne explice că lucrurile nu stau chiar aşa. Realitatea este că, de fapt, tocmai acţiunile guvernanţilor sunt cele care au distrus stimulentele necesare apariţiei antreprenoriatului autentic în agricultură. Ceea ce fac birocraţii, europeni sau autohtoni, seamănă cu iniţiativa unui pretins agricultor de a cultiva grâu pe un teren nisipos.
De la mimarea reformei proprietăţii şi până la pretinsele măsuri de sprijinire a fermierilor, guvernele de după 1990 au distrus stimulentele sănătoase ale acumulării capitalului în agricultura românească. În schimb, i-au transformat în asistaţi sociali pe cei ale căror destine vor, în sfârşit, să le schimbe. Micii „întreprinzători” din agricultură sunt dependeţi de subvenţiile din partea statului. Relaţia simbiotică astfel creată se poate dovedi profitabilă pentru „rentieri” (a se citi beneficiarii procesului birocratizării şi corupţiei care o însoţeşte) sau în sens electoral.
Întreprinzătorii îşi întemeiază afacerile pe seama capitalului acumulat pe piaţă. Subvenţionarea încurajează risipa şi corupţia pe fondul birocratizării şi creşterii gradului de reglementare.
Realitatea dovedeşte că subvenţionarea, în orice domeniu s-ar produce, distorsionează stimulentele sănătoase, favorabile creării relaţiilor de piaţă. În schimb, încurajează risipa şi corupţia pe fondul birocratizării şi creşterii gradului de reglementare. Mai mult, prin subvenţionare sunt evitate rigorile pieţei care presupun competitivitate şi creşterea performanţelor. O afacere care întruneşte aceste trăsături nu are nevoie de subvenţionare pentru a rezista competiţiei. Odată obişnuiţi ca o parte din cheltuieli să le fie acoperite de stat, fermierii nu au nicio motivaţie de a deveni performanţi atâta vreme cât contribuabilii trebuie să acopere ineficienţa lor. Mimarea asumării iniţiativelor antreprenoriale şi, implicit, a relaţiilor de piaţă este evidentă atâta vreme cât riscul ieşirii din afaceri echivalează cu revendicări privind creşterea subvenţiilor.
Întreprinzătorii autentici îşi întemeiază afacerile pe acumulare de capital. Aceasta nu are nimic de-a face cu subvenţionarea. Presupune asumarea riscului în sensul implicării averii proprii şi nu pe a altora. Proprietarii de pământuri din perioada interbelică acumulau bani prin toate mijloacele de economisire de care dispuneau iar investiţiile vizau extinderea suprafeţelor de teren. Este perioada în care agricultura românească asigura hrana pentru o bună parte a Europei. Nostalgia decidenţilor politicilor agricole pentru acele vremuri este prefăcută întrucât, prin măsurile promovate în ultimele două decenii, agricultorul a devenit tributar bunului lor plac. Subvenţionarea a împiedicat manifestarea relaţiilor de piaţă în două moduri: pe de o parte, a întârziat apariţia marilor exploataţii iar pe de alta, pe fondul ofertei mari de produse agricole, a forţat micul producător să vândă subevaluat. Statul achiziţionează excesul de produse agricole la un preţ fix, stabilit fără nicio legătură cu piaţa. Astfel, ţăranul devine principalul client al beneficiarilor favorurilor guvernanţilor. Deturnarea stimulentelor prin subvenţionare presupune şi o alocare deficitară a resurselor. Astfel, acestea sunt păstrate artificial în acest domeniu fiind împiedicată alocarea către utilizări eficiente. Eficienţa redusă sau ineficienţa au diminuat valoarea de piaţă a terenurilor agricole. Aşa se face că marile exploataţii care încep să se contureze au la bază achiziţii de terenuri pe care proprietarii le vând nu pentru profit ci pentru a diminua pierderea pe care le-ar cauza-o deţinerea proprietăţii.
Două cuvinte la modă printre „specialişti”: fondurile europene. Banii UE alocaţi pe criterii de eficienţă stabilite de birocraţi sunt un iluzoriu stimulent pentru agricultura românească.
Problemele agriculturii româneşti îşi au sursa în izvorul intervenţionismului agricol care străbate toate ţările UE sub forma Politicii Agricole Comune (PAC). Stabilirea cotelor de producţie pentru fiecare produs agricol, impunerea de restricţii cantitative la import, fixarea preţurilor, acordarea ajutoarelor de stat fac parte din arsenalul dirijist al PAC. „Specialiştii” din agricultură nu contenesc să ne explice cum prevederile europene trebuie aplicate fără a argumenta altfel eficacitatea lor decât prin faptul că sunt… europene. În aceste coordonate, agricultura socialistă de sorginte europeană o înlocuieşte cu succes pe celebra sa predecesoare, efectele fiind aceleaşi: mediul antreprenorial este cvasiinexistent şi competitivitatea produselor este foarte redusă.
Există în zilele noastre credinţa larg împărtăşită potrivit căreia fondurile europene reprezintă soluţia revigorării agriculturii româneşti. Cu alte cuvinte, dacă privaţii nu au capitalul necesar iar statul nu poate asigura subvenţiile miraculoase, de ce să nu folosim banii altora, mai exact ai europenilor? Realitatea dovedeşte dificultăţi majore în privinţa absorbţiei acestora, fie că este vorba despre reticenţa ţăranului sau despre birocraţia sufocantă care descurajează iniţiativele în acest sens. Aceasta nu îi împiedică pe politicieni şi guvernanţi să facă apel la această soluţie miraculoasă. În acest sens, a fost elaborat Planul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013 al cărui scop este, printre altele, „creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier”. Implementarea programului a necesitat în primii doi ani nu mai puţin de 32 acte normative, dintre care 24 în anul 2008. Excesul şi instabilitatea legislativă au transformat într-un adevărat coşmar visul frumos al celor care cred în viabilitatea fondurilor europene pentru dezvoltare. Aşa se face că până la începutul anului 2010, potrivit rapoartelor oficiale ale ministerului de resort, aproximativ 35% din totalul proiectelor depuse au fost selectate pentru finanţare.
Birocraţii fac un scop în sine din absorbţia fondurilor, eficienţa utilizării lor fiind prezumată prin simplul fapt că proiectele sunt selectate de către specialişti în domeniu. Experienţa utilizării fondurilor externe pentru dezvoltare dovedeşte faptul că, indiferent de gradul abosrbţiei ineficienţa utilizării lor constituie principala constantă. În acest caz, ultimul cuvânt îl are piaţa şi nu vreun funcţionar zelos sau plictisit.
Graţie intervenţionismului european, activităţile agricole se desfăşoară mai degrabă în birourile funcţionarilor ministerului şi agenţiilor arondate. Setul de stimulente astfel introdus precum şi mirajul obţinerii unor fonduri rambursabile sau nu, deturnează eforturile antreprenoriale sănătoase. Parafrazându-l pe Moromete, mintea potenţialului întreprinzător este „la alte prostii” şi nu la identificarea unor modalităţi de a interacţiona, în condiţiile pieţei, cu clienţii săi. Într-o vreme în care se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea extinderii producţiei agricole sănătoase, potenţialii întreprinzători sunt împiedicaţi să acţioneze tocmai de către aceia care se pretind cei mai înfocaţi protectori ai sănătăţii publice. Nu putem interpreta altfel prigonirea micilor producători care sunt împiedicaţi, prin reglementări absurde, să intre pe piaţă. Cum îşi poate imagina cineva că micii producători ar putea deveni fermierii mult-visaţi de funcţionarii europeni sau autohtoni altfel decât acumulând capital în urma relaţiilor de piaţă?
Crearea unui antreprenoriat autentic în agricultura românească trebuie să înceapă cu recuperarea acestei activităţi din buruienişul birocratic. Pârloaga birocratizată poate deveni exploataţie eficientă doar dacă agricultura părăseşte birourile funcţionarilor statului şi intră pe terenul fertil al pieţei. Extinderea libertăţii economice în acest domeniu reprezintă unica şansă de revitalizare a unui domeniu în care România ar putea deţine avantaj comparativ. Soluţia cea mai potrivită în acest caz ar fi ca „specialiştii” din agricultură să nu facă nimic. În sensul de a reglementa sau birocratiza. A nu face nimic este sinonim cu apariţia iniţiativelor private autentice a căror eficienţă o stabileşte piaţa pe baza interacţiunii acestora cu consumatorii.
Textul de faţă a apărut iniţial în Forbes România, februarie 2010.
sursa: ecol.ro
UE nu era pregatita pentru Romania
Raportul pe Justitie din aceata primavara marcheaza victoria coruptiei din Romania asupra Comisiei Europene. Monitorizarea continua, insa a trecut termenul de trei ani in care putea fi activata clauza de salvgardare. Desigur, oricand pot fi blocate unele fonduri, dar suntem obisnuiti sa pierdem bani europeni.
Faptul ca ramanem sub monitorizare nu mai impresioneaza, nici el, pe nimeni. Ne-am obisnuit cu acest mecanism, care insa si-a pierdut mult din forta. Ei ne monitorizeaza, noi suntem inoxidabili si uite asa descopera Bruxelles-ul ca UE era mai putin pregatita pentru Romania decat era Romania pentru UE.
In esenta, raportul este plin de critici: Romania n-a mentinut ritmul reformelor stabilit in mai 2009, asa ca reforma sistemului judiciar este limitata; in lupta anticoruptie sunt intarzieri mari in cazurile de coruptie la nivel inalt; procesele dureaza prea mult, iar cele de coruptie sunt intrerupte de nenumarate exceptii de neconstitutionalitate; pedepsele pentru coruptie sunt prea blande (in jumatate din hotararile finale de condamnare s-a aplicat pedeapsa minima, iar in trei sferturi pedeapsa este suspendata).
Raportul de monitorizare acorda doar doua bile albe: “DNA si-a mentinut rezultatele bune in ceea ce priveste anchetele impartiale in cazurile de coruptie la nivel inalt. Rezultatele incurajatoare ale Agentiei Nationale de Integritate (ANI) au continuat in a doua jumatate a anului 2009″.
Ce straniu, exact institutiile detestate de clasa politica de la Bucuresti. Oare de ce?
Dar daca procurorii anticoruptie si inspectorii de integritate isi fac datoria, de ce justitia ramane nemultumitoare? Raspunsul il gasim chiar in stenogramele recentului caz Voicu si reactiile la ele, care ilustreaza perfect tezele raportului.
Potrivit uluitoarelor transcripturi, actul de justitie se blocheaza in prima faza la politie, pe unde trec 99% din cauze. O spune Catalin Voicu, in fata caruia un adjunct al IGPR sta drepti cand ii cere sa intervina intr-un caz. Iar ce nu musamalizeaza politia, musamalizeaza instanta. Vedem doi judecatori de la cel mai inalt nivel al justitiei coruptibili si umili in fata unor potentiali infractori pentru care promit fapte cel putin imorale, daca nu chiar penale.
Si daca ei au gresit, ce reactie a avut CSM? Luni de zile, niciuna. Desi aflati in ancheta penala sub suspiciune de coruptie, cei doi au fost lasati sa judece in continuare, ajungand sa fie apostrofati pe aceasta tema de justitiabili in plina sedinta. Abia cand transcrierile interceptarilor telefonice au ajuns in presa, conducerea CSM a intrat in trepidatii si a sesizat inspectia judiciara.
Nimeni nu spune ca domnilor Jipa si Costiniu ar fi trebuit sa li se taie capul sau ar fi trebuit dati afara. Ar fi trebuit doar tinuti o vreme in afara salii de judecata, pana cand fie ajung dupa gratii, fie sunt achitati si prestigiul lor este din nou intact. Dincolo de prezumtia de nevinovatie, un potential infractor nu are autoritatea morala pentru a imparti dreptatea. Dar CSM vadeste din nou aceeasi mentalitate pacatoasa: ce nu se vede nu exista.
Iar ce nu se blocheaza nici macar in instanta, blocheaza factorul politic prin tot felul de imunitati, prin influenta avocatilor parlamentari, prin santaj sau prin presiunea pusa pe magistrati in timpul campaniilor electorale, cand orice actiune sau inactiune este interpretata in cheie politica.
Aceasta nu este o justitie care merita sa scape de monitorizare si o spune direct fostul ministru Monica Macovei: “Ridicarea monitorizarii nu este in interesul poporului, pentru ca atunci nimic nu s-ar intampla din putinul care se intampla”. Actualul ministru Catalin Predoiu vrea sa vada partea plina a paharului: “Am reusit sa pastram drumul drept, in pofida unui an 2009 complex din punct de vedere politic si economic. Consider acest lucru o realizare a tuturor actorilor implicati, executiv, legislativ si mai ales puterea judecatoreasca”.
Ce picatura sa mai vezi insa in pahar cand de ani de zile rapoartele pe justitie par aproape copiate la indigo, cand progresele sunt minime, iar criticile au intrat in banalitate?
Ioana Ene
sursa: ziare.com
Let the Billionaires Pay for the Crisis
Each year, Forbes magazine releases its famous list of billionaires. The just released 2010 classifications provide insightful information that in one year, the number of billionaires increased from 793 to 1011, and their accumulated wealth is 3,600 billion, up 50% compared to the previous year. For the super rich, the crisis is long gone.
No matter that Bill Gates is only the second, passed by Mexico’s Carlos Slim, whose wealth reached $53.5 billion. The most important is that such an amount, concentrated in the hands of one person, represents 12 times the budget of a country like the Democratic Republic of Congo (DRC), which houses over 68 million people. It also represents more than 3.3 million years of minimum wage (guaranteed) in force in France.
This sharp increase in the number of millionaires happens when billions of people see their living conditions deteriorated after the crisis. This shows vividly the manner that the rich have successfully managed to let the cost of this crisis be borne by greater numbers. In many countries, North and South, the state debt has soared, particularly for the relief of those responsible for this crisis (private banks, hedge funds …) or to pay the consequences. The increase of this debt is then the excuse to impose antisocial measures that penalize the people, but spare the richest.
In contrast to the capitalist system that shows every day its disastrous social consequences, one idea is gaining ground: that of a global tax on large fortunes, advanced by the United Nations Conference on Trade and Development (UNCTAD) in 1995. For example, a 20% tax on the wealth of the few thousand millionaires would get 720 billion dollars, half the public external debt of all developing countries in 2008 (1,405 billion) and 3.5 times their total annual payments under such debt (211 billion dollars).
The money freed up could be added to others to come and lay the groundwork for another globalization: Recovery of sums paid to large private banks since the beginning of the crisis and to repair the social damage caused due to their inordinate thirst for profits by placing a levy on the assets of their directors and their major shareholders, the abolition of public external debt in developing countries, payment by the industrialized countries for repairs from the damages of five centuries of domination (slavery, colonization, destruction of local cultures, plundering of natural resources, environmental destruction …), surrender of ill-gotten wealth by the elites of the South (which involves conducting international investigations and the removal of legal and tax havens), taxation of international financial transactions and benefits of transnational corporations … At the same time, the full sovereignty of the people can be effective only if all the macroeconomic conditionalities of structural adjustment, as the IMF and World Bank, imposed for thirty years, are abandoned.
A new International economic and financial architecture will be possible, with the priority being the security of basic human rights.
The recovered funds would then allow the populations to not bear the consequences of the crisis and to the people of South, it would finally trigger a real development they would be able to decide for themselves, taking into account their own needs and their own interests, as required by their creditors, taking full advantage of their natural resources, while respecting their cultural differences.
The publication of the Forbes ranking should be an opportunity to challenge the foundations of the economic and financial model in place and propose radical measures for the billionaires cited in the rankings and all those who have amassed extravagant fortunes, to bear the cost of a crisis where people are victims.
While neo liberal precepts were briefly vilified after the outbreak of the crisis in 2007-2008, no education was drawn from it, and it’s always the same ones who benefit from financial globalization and the unjust distribution of wealth that it organizes.
The very rich have resumed their march forward, that is trampling on the rights of the vast majority of the others and leading the world into a suicidal impasse. But already ideas-forces are germinating that may impede their mad rush. The challenge is to manage to impose them as quickly as possible.
Lisa KARPOVA
sursa: PRAVDA.Ru
Bula imobiliară se sparge doar în capul debitorilor
Mare a fost înghesuiala la împărţirea câştigurilor în perioada boom-ului imobiliar! Bănci, companii din real estate, consultanţi, toate categoriile de proprietari exultau deopotrivă când cotaţiile mai urcau câte o tură. Acum însă nimeni nu este dispus să îşi asume responsabilitatea bulei imobiliare. Cât despre efectele negative, nici nu mai vorbim… Reprezentanţii sectorului găsesc fel de fel de explicaţii, băncile dau vina pe criză, politicienii ridică din umeri, în timp ce analiştii se întrec să dea explicaţii post-factum.
Dacă ar fi să aruncăm o privire printre declaraţiile personajelor din categoriile amintite ar trebui să tragem concluzia că singurii vinovaţi sunt cei care au contractat credite pentru a achiziţiona locuinţe şi terenuri la preţuri inflamate. Ei şi numai ei trebuie să suporte povara tranzacţiilor realizate la cotaţiile iluzorii din imobiliarul românesc. “Unde le-o fi fost capul?!”, se întreabă unii fără a se gândi măcar că aceştia s-au repezit în El Dorado-ul imobiliar cu bani acordaţi cu o complicitate suspectă de către bănci. Care este vina creditorilor? Dar cea a evaluatorilor? Dar care este responsabilitatea companiilor de consultanţă care ne povesteau despre cum se vor aprecia la infinit cotaţiile din real estate doar pentru că România a devenit membră a UE? Dar a “profesioniştilor” din industrie care aruncau în piaţă, fără să clipească, estimări de creşteri de 20%, 50%, 60%, pentru ca apoi să amintească - nu se putea altfel! - că preţurile din imobiliare nu scad niciodată?
Spargerea bulei imobiliare deocamdată pare a-i avea ca victime doar pe developerii care au construit neglijent şi scump, pe speculatorii care au rămas cu terenuri în braţe şi - desigur - pe nefericiţii care au contractat împrumuturi ipotecare în vârf de curbă speculativă. Băncile - ai căror bani inflaţionişti au ridicat cotaţiile pe paliere total nesustenabile - joacă rolul instanţei morale care îi dojeneşte pe clienţii rău-platnici. De ca şi când aceştia de capul lor au făcut tranzacţiile respective şi ar fi luat cu de la sine putere sacii cu bani de pe holurile băncilor.
Absenţa unei legi a falimentului personal a încurajat, fără îndoială, politica agresivă a băncilor de finanţare a bulei imobiliare. Aprobarea ieri în Senat, prin trecere tacită, a unui astfel de proiect legislativ, într-un context de stress financiar, nu schimbă deocamdată peisajul insolit în care toţi actorii din piaţă încearcă să boicoteze reglajele acesteia care să conducă la corijarea aberaţiilor curbei speculative din imobiliar şi piaţa creditului.
Din păcate, vedem că proiectul din Parlament este departe de a corespunde necesităţii unei dispersii echitabile a responsabilităţii împrumuturilor acordate aiurea în etapa de boom. Procedura greoaie a declarării insolvenţei şi posibilitatea introducerii unei etape tranzitorii de supraveghere judiciară care să ajungă chiar şi la trei ani, dublate de apariţia (inutilă) a unor intermediari, nu este în măsură să ajute piaţa să corecteze dereglările la care se ajunsese pe vârf de bulă imobiliară.
Aşa cum arată proiectul legislativ menţionat, acesta se apropie mai puţin de legea americană care sancţionează drastic (inclusiv) creditorul pentru neglijenţa în acordarea împrumuturilor. Dimpotrivă, prin anumite stipulaţii este mai apropiată de ideea moratoriului, avansată atât de politicieni, cât şi dinspre mediul bancar în momentul în care tendinţa de creştere a volmului creditelor neperformante a devenit evidentă. Ceea ce nu spun nici bancherii, nici legislatorii şi nici imobiliarii este că perioada de trei ani nu va ajuta la redresarea situaţiei clienţilor, ci doar va amâna agonizant o situaţie aproape fără ieşire. Iluzia cultivată că preţurile de bulă vor reveni la capătul acestui interval este, de departe, cel mai perfid şiretlic al iniţiativei. Dimpotrivă, cum bula speculativă din real estate mai are încă ani buni până să deflateze până va ajunge la valori de susţinere fundamentale, este de aşteptat că valoarea recuperată din executarea garanţiilor va scădea în termeni reali.
Răstimpul moratoriilor, dincolo de sumele pe care şi le vor atrage supraveghetorii, nu va ajuta probabil decât băncile să ia şi ultimele piei de pe debitorii a căror soartă probabil este oricum pecetluită. Din acest punct de vedere, legea insolvenţei persoanelor fizice pare a favoriza sistemul bancar în detrimentul clienţilor, în pofida a ceea ce se pretinde în momentul de faţă. Implozia creditului rămâne necruţătoare cu optimiştii ultimilor ani.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
German Central Bank Admits that Credit is Created Out of Thin Air
Preface: Most people think that banks lend solely from their base of deposits.
Some also know that with fractional reserve banking, they can loan out many times more than they actually have in reserves.
But very few people – with the exception of those in the banking industry and financial experts – know where credit really comes from. Many ZH readers are in the banking industry or financial experts, so this may seem obvious.
Germany’s central bank – the Deutsche Bundesbank (German for German Federal Bank) – has admitted in writing that banks create credit out of thin air.
As the Bundesbank states in a publication entitled “Money and Monetary Policy” (pages 88-93; translation provided by Google translate, but German speaker Festan von Geldern confirmed the basic translation):
4.4 Creation of the banks money
Money is created by “money creation”. Both [central banks] and private commercial banks can create money. In the euro monetary system [money creation] arises mainly through the granting of loans, as well as the fact that central banks or commercial banks to buy assets such as gold, foreign currencies, real estate or securities. If the central bank granted a loan from a commercial bank and crediting the amount in the account of the bank at the central bank, created “central bank money.”
***
Money creation by commercial banks
The commercial banks can create money itself, the so-called bank money. The money creation process through which commercial banks can be explained by the related postings: If a commercial bank to a customer a loan, they booked in its balance sheet as an asset against a loan receivable the client – for example, 100,000. At the same time, the bank writes down the customer’s checking account, which is run on the liabilities of the bank’s balance sheet, 100,000 euros good. This credit increases the deposits of customers on its current account – it creates deposit money, which increases the money supply.
In other words, money is created as book-entry by purchasing assets or entering credits on the left side of the balance-sheet and corresponding deposits on the right side. In other words, credit is created out of thin air.
Frontiers of money creation
The above description might leave the impression that the commercial banks are able to draw an infinite amount of money in bank accounts. If this were really so, this could be inflationary. The central bank therefore takes effect on the extent of lending and money creation. It requires commercial banks to hold the reserve.
As I’ve previously pointed out, the Federal Reserve is taking the same tack, creating conditions that guarantee that American banks will have huge excess reserves so as to prevent inflation. Back to the publication:
Central banks, commercial banks can typically obtain only by the fact that the central bank granted them credit. For these loans, commercial banks have to pay the central bank interest rate. Increase this rate, the central bank, the “prime rate”, the commercial banks usually raise their part, the rates at which they lend themselves. There will be a general rise in interest rates. This, however, dampens the tendency of businesses and households, the demand for loans. By raising or lowering the key interest rate the central bank can thus influence the business sector demand for credit – and thus on Lending and bank money creation.
The commercial banks need central bank money to cover not only for the reserve, but also to the cash needs of its customers. Each bank customer may be credit in the bank account into cash to pay off. If the stocks of the banks in cash to be in short supply, the central bank can create only remedy. Because only they are permitted to bring additional notes in circulation. To meet the cash needs of its clients, the commercial bank must therefore include, where appropriate, with the central bank for a loan. This leads to the creation of central bank money. The so-purchased assets for central bank money can pay off the commercial bank in cash let. Thus, the cash is in circulation: from the central bank to commercial banks and from these to the bank customers.
Central Bank money is also to cover the non-cash payments are required: a customer transfers money from its credit to a customer at another bank, this results in many cases led to the sending bank central bank needs to transfer money to the receiving bank. The central banks then moves from one bank to another.
***
The commercial banks can use the surplus of central bank money and to award additional credits to businesses and households. As previously described, arises from the award of additional credits additional demand for central bank money – which can be covered in this special situation of great uncertainty among banks by the existing excess liquidity. The abundant supply of liquidity relief, a bank that wants to provide a loan, from the traditional consideration of how much money they need after the award of credit is, how it is constituted, and at what cost. Using the so-called money creation multiplier can be estimated how large the potential for additional Credit limit is.
Do you get it now?
Private banks don’t make loans because they have extra deposits lying around. The process is the exact opposite:
(1) Each private bank “creates” loans out of thin air by entering into binding loan commitments with borrowers (of course, corresponding liabilities are created on their books at the same time. But see below); then
(2) If the bank doesn’t have the required level of reserves, it simply borrows them after the fact from the central bank (or from another bank);
(3) The central bank, in turn, creates the money which it lends to the private banks out of thin air.
It’s not just Bernanke … the central banks and their owners - the private commercial banks - have been running the printing presses for hundreds of years.
Of course, as I pointed out Tuesday, Bernanke is pushing to eliminate all reserve requirements in the U.S. If Bernanke has his way, American banks won’t even have to borrow from the Fed or other banks after the fact to have reserves. Instead, they can just enter into as many loans as they want and create endless money out of thin air (within Basel I and Basel II’s capital requirements - but since governments are backstopping their giant banks by overtly and covertly throwing bailout money, guarantees and various insider opportunities at them, capital requirements are somewhat meaningless).
The system is no longer based on assets (and remember that the giant banks have repeatedly become insolvent) It is based on creating new debts, and then backfilling from there.
It is - in fact - a monopoly system. Specifically, only private banks and their wholly-owned central banks can run printing presses. Governments and people do not have access to the printing presses (with some limited exceptions, like North Dakota), and thus have to pay the monopolists to run them (in the form of interest on the loans).
At the very least, the system must be changed so that it is not - by definition - perched atop a mountain of debt, and the monetary base must be maintained by an authority that is accountable to the people.
