Archive for Martie 23, 2010
Vrabia guvernarii versus cioara autonomiei
Adunarea romanilor de la Toplita a suparat o buna parte a presei de la Bucuresti. “Alearga dupa voturile nationalistilor”, “Inghesuiala la discursuri anti-maghiare”, “politicienii romani au instigat” – cam in aceasta zona s-au invartit formularile “presei centrale”. Daca tot s-a pornit pe drumul asta, trebuia mers pana la capat: romanii adunati la Toplita meritau sa fie facuti nazisti, fascisti, bestii sovine etc. Aproape nimeni nu a bagat in seama cererile romanilor adunati la Toplita: eliminarea criteriului etnic din viitoarea organizare a regiunilor de dezvoltare, respingerea legii statutului minoritatilor in forma in care este in prezent, infiintarea unei comisii parlamentare care sa ancheteze abuzurile la care sunt supusi romanii de membrii maghiari ai administratiei locale. Greu de spus care din cererile de mai sus este mai fascista…
Liderii maghiari au sarit ca arsi in urma acestei manifestari. Dovedind ca cunosc foarte bine limba romana, politicienii unguri din Romania au intors-o ca la Ploiesti. Cererile romanilor de la Toplita aproape ca au devenit atentate directe la identitatea nationala maghiara. Putin a lipsit ca politicienii maghiari sa nu inceapa sa vorbeasca de deznationalizare si purificare etnica… De altfel ar fi o pozitie interesanta pentru Marko Bela – in calitatea sa de vicepremier in Guvernul Romaniei – sa inceapa sa se planga de discriminarea la care sunt supusi maghiarii de … chiar Guvernul din care face parte!
In mod clar exista o presiune din partea liderilor maghiari pentru modificarea legilor din Romania intr-o directie care – este la fel de clar! – nu este dorita de romani. Momentul ales de maghiari pentru aceste presiuni este unul cheie – momentul in care presedintele Basescu promoveaza ideea unei reorganizari teritoriale a Romaniei. De aici si senzatia – pentru ambele parti – ca maghiarii ar putea obtine o legiferare a unei autonomii teritoriale. Iar autonomia teritoriala este vazuta de maghiari ca o a doua venire a lui Hristos, in vreme ce printre romani autonomia teritoriala aduce a pierdere a suveranitatii. Maghiarii invoca avantajele economice ale autonomiei. Romanii invoca spectrul separatismului si al crearii de instabilitate. Astfel ca dialogul devine imposibil de pe pozitii ireconciliabile. Eu unul am insa incredere ca liderii UDMR nu vor da vrabia guvernarii din mana pentru cioara de pe gardul autonomiei.
A Funny Thing Happened On The Way To The Moon
A Funny Thing Happened on the Way to the Moon contains newly discovered, unprecedented evidence consisting of a previously unseen, mislabeled, 31-year old unedited reel of footage from the first mission to the moon, Apollo 11, dated three days into the flight. In this footage Neil Armstrong himself is clearly visible staging part of the mission photography.
“Ciuruiti” in fiecare zi
De peste 20 de ani, Romania reprezinta taramul razboaielor politice. Al luptelor pentru Putere. Al sfidarii populatiei. Al decredibilizarii institutiilor. Al transformarii sistemului judiciar intr-o unealta docila, ce trebuie sa raspunda comenzilor Puterii. Al politizarii iresponsabile a administratiei publice. Situatia a ajuns, in 2010, una disperata. Criza refuza sa paraseasca Romania, profitand de incompetenta crasa a unor guvernanti care orbecaie printre orgolii si interese de partid. Este rau. Din ce in ce mai rau. Milioane de romani au ajuns la capatul rabdarii. Aruncati in somaj, mintiti, sfidati, cetatenii privesc cu groaza spre un viitor incert. Actuala clasa politica se indeparteaza cu fiecare zi de cei pe care ar trebui sa ii reprezinte. Asistam la o disperata lupta pentru Putere, la diversiuni mizere, la o inrautatire alarmanta a situatiei economico-sociale. Guvernantii au pierdut controlul asupra timonei Romaniei. Navigheaza printr-o ceata groasa, spre o tinta necunoscuta.
Discursurile demagogice au luat locul masurilor anticriza. Austeritatea se regaseste, din plin, in cuvantarile unei Puteri ce refuza sa ia parte la drama populatiei. Gradul de indatorare publica ar trebui sa provoace cosmaruri oricarui decident cu un dram de responsabilitate. Nu si actualilor guvernanti, care se bat cu pumnii in piept pentru “performanta” de a mai plati inca o luna salariile si pensiile populatiei. Ne taram spre nicaieri. Sindicatele se afla la un pas de greva generala. Doar promisiunile disperate ale lui Boc si colegilor sai mai pot amana, pentru un timp, inevitabilul. Solutiile lipsesc cu desavarsire, iar carpelile pe care guvernantii incearca sa le faca unui buget insuficient nu au darul de a rezolva problemele reale. Obsesia mentinerii la guvernare este tot ce conteaza in Modrogan, Palatul Victoria si Palatul Cotroceni. In caz de necesitate, Boc va fi debarcat. Doar o miscare de imagine cat timp un alt “Boc” ii va lua locul in fruntea guvernului. Democrat-liberalii nu sunt dispusi sa piarda Puterea. Se vor metamorfoza ori de cate ori situatia o va impune. X va fi inlocuit cu Y, Y va fi rotit cu Z, intr-o tentativa jalnica de a se prezenta drept altceva. Vor ramane aceiasi actori penibili care dau reprezentatii in fiecare zi in fata unei sali tot mai goale. Sunt aplaudati cel mult de clicile de profitori din jurul lor care stiu ca nu pot supravietui fara protectie politica.
“Un fleac. I-am ciuruit”, spunea in decembrie trecut, dupa o noapte lunga, presedintele Basescu. Din pacate, singurii “ciuruiti” suntem noi, milioanele de romani. Cei ce traim cu groaza zilei de maine. Cu umilinta de a nu putea oferi familiilor un trai decent. Cei ce nu avem decat dreptul de a suferi, de a duce jugul asta blestemat al austeritatii. O austeritate ce pare a nu se mai termina. O austeritate careia Boc, Videanu, Blaga, Udrea, Berceanu si ceilalti ii inchid usa in nas. Ei au imunitate. Chiar si in fata crizei.
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Romania e o tara fara rost
Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.
La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.
României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi. O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.
Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.
Bătrânii. România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni. Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.
Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările “prietene”.
La noi chestia asta se numeşte “agricultură de subzistenţă” şi lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE. Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească. Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş. Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale. Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.
Credinţa. O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit. Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.
Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită. Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.
Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.
Să trăieşti.
update:
Dan Puric
Disparitia statului de drept roman
In acceptiunea obisnuita pe care teoriile sociale si politice o dau statului de drept, una dintre caracteristicile cele mai importante si primordiale ale acestuia este autoritatea institutiilor sale. Nu in exces, ci in echilibru pentru fiecare in parte, o impartire echitabila intre puterile statului principale, fiecare fiind sustinuta prin autoritatea institutiilor care le reprezinta.
Separarea puterilor in stat este principiul de baza folosit de toate democratiile din lume, indiferent de gradul si de istoria democratiei din fiecare caz particular.
Desi niciun stat din lume nu reuseste o separare a puterilor perfecta, desi nicaieri autoritatea statului nu se exercita intr-un echilibru perfect (la limita dintre tiranie si democratie), un stat democratic puternic isi apara prin cele trei puteri separate ale sale - legislativa, juridica si executiva - cetatenii sai sau, in cel mai rau caz, le ofera iluzia unei lumi in care ei sunt protejati impotriva crimelor, nedreptatilor de orice fel sau injustitiei si coruptiei sistemului de stat.
La celalalt capat al democratiilor se afla dictatura sau/si tirania in care principiul de baza dupa care se comporta statul este “eu dau legea, eu te judec, si tot eu te si supun la pedeapsa”, unde “eu” este de cele mai multe ori aceeasi persoana sau acelasi grup de persoane.
Un alt pericol, poate la fel de mare pentru democratie, este o combinatie intre aceste forme bolnave ale unui stat de drept, unde statul nu mai are nicio autoritate, iar institutiile sale ajung sa fie conduse, in realitate, de grupuri de interese, de o mana de oameni, prin diverse moduri. De la santaj si coruptie pana la amenintari de tot felul, grupurile de interese reusesc intotdeauna sa isi impuna vointa in fata insitutiilor statului si sa le subordoneze practic dorintelor si intereselor lor.
Insa disparitia autoritatii statului se manifesta si in alte chipuri, mai putin transparente insa cu aceleasi efecte devastatoare pentru drepturile si libertatile cetatenilor sai. Este cazul exploziei grupurilor mafiote, fenomen care ajunge sa inlocuiasca sa autoritatea statului cu cea a reprezentantilor acestor formatiuni. Din toata descrierea de pana acum a formelor bolnave ale democratiei - cat se potriveste Romaniei de astazi si de ieri, de fapt statului nostru din ultimii 20 de ani, si cat ne pare a fi strain? Dosarul lui Catalin Voicu este doar o mostra, doar un exemplu, poate nici macar cel mai bun care sa reflecte cu adevarat fidel realitatea in care traim.
Cat de aparati si reprezentati va simtiti de catre statul roman in fata nedreptatilor si a injustitiei, in fata amenintarilor mafiote (de orice fel si grad posibil) sau cata egalitate a sanselor credeti ca aveti in ziua de astazi in Romania? In fata tuturor nedreptatilor inerente oricarei democratii, care nu se traduce nicaieri in lume neaparat printr-o meritocratie, cat de multa frustrare se poate aduna traind zi de zi in aceasta tara?
Nici nu mai are sens sa ne legam de o guvernare anume, nu mai are sens nici macar sa aratam cu degetul un partid sau altul. Toti politicienii care s-au perindat pe la putere in ultimii 20 de ani, care sunt de fapt aceiasi, sunt vinovati in egala masura. Si poate nu doar ei. Poate in aceeasi masura suntem si noi vinovati pentru ca le-am permis sa existe, sa se dezvolte, i-am votat si i-am legitimat de fiecare data.
Mai mult decat atat, poate si noi suntem vinovati in aceeasi masura pentru ca ne convine acest sistem, pentru ca si noi apelam la el, la un alt nivel desigur, mai putin important si cu mize infinit mai mici, dar pe fond la fel de vinovat.
Din acest aparent paradox, nu putem decat sa ne intrebam ce am putea face pentru a iesi de aici. Pentru a ne recapata drepturile si libertatile pentru care candva am fost in stare sa iesim in strada si sa luptam in fata gloantelor. Intre iluzia si patetismul ca si de noi depinde sa scapam de coruptia din jur care a ajuns practic sa anihileze statul si realitatea care ne face sa credem ca orice am incerca aceasta nu se va lasa dusa atat de usor, ne ramane doar dispretul si greata fata de toate tentativele de manipulare si minciuna la care suntem supusi zi de zi de catre toti responsabilii puterii. De ieri si de astazi ….
Iulian Leca
sursa: ziare.com
Indatorare cu forta
O corelatie interesanta intre datorii si PIB poate fi gasita pe blogul “economicedge”, raport din care rezulta grafic efectul programelor de stimulare intreprinse de autoritati. Daca in anii ´60, fiecare nou dolar adus de Guvern contribuia cu 90 de centi la cresterea PIB-ului, pe masura acumularii unor datorii din ce in ce mai mari, acest efect s-a diluat pana la disparitie astfel incat fiecare nou dolar pompat de Guvern la sfarsitul lui 2009 a dus la o…pierdere in PIB de 45 centi!
Graficul urmareste “productivitatea” infuziilor guvernamentale in economie. Efectul acestor programe de stimulare a fost din ce in ce mai redus din 1960 (moment in care un dolar adus de Guvernul SUA se reflecta intr-o crestere aproape similara a PIB-ului), panta graficului indicand ca in 2015 efectul va dispare complet (fiecare dolar pompat de autoritati urma sa aiba efect zero asupra PIB-ului). Ceva s-a intamplat insa pe traseu: “suprasaturarea” cu datorii, veniturile totale devenind insuficiente pentru intretinerea onorabila a datoriilor totale. In trimestrul al treilea din 2009 cu fiecare nou dolar adaugat la datoria publica PIB-ul a scazut cu…15 centi, iar la sfarsitula anului, fiecare nou dolar producea deja o gaura de 45 centi. Continuand sa adaugam datorii intr-un sistem saturat, unde fiecare cent aflat in circulatie reprezinta o datorie a cuiva, se va ajunge la somaj in crestere si noi falimente este concluzia autorului. De notat ca acest fenomen a aparut totusi intr-un moment in care serviciul datoriei publice (costul achitarii dobanzilor la bondurile emise) se deruleaza intr-o piata unde dobanzile sunt mentinute scazute.
Vedeti graficul aici.
Dator cu forta
Cazul Japoniei este elocvent. Dupa spargerea baloanelor speculative din imobiliar si piata de capital, sectorul privat a inceput sa isi restructureze si diminueze datoriile, timp in care sectorul public si le-a crescut exponential (justificarea: pentru a nu lasa cererea sa cada iar PIB-ul sa se duca la vale) pana au ajuns la 200% din PIB. Stiti care este magaria aici? Ca datoriile publice le vor plati ulterior si privati, prin taxe si impozite impovaratoare. Cu alte cuvinte: “Nu vreti sa va mai indatorati? Foarte bine, va indatoram cu forta”! Cam asta au patit si americanii, “beneficiarii” programelor de stimulare pe care tot ei vor trebui sa le achite, asa cum si salvarea bancilor o sa-o coste la un moment dat scump, la nivelul taxelor. Ce sa mai zicem de Boc, cu a sa replica memorabila…(”imprumutul la FMI nu va costa romanii nici un leut, costurile le va achita BNR”)
sursa: baniinostri.ro
