Archive for Februarie 12, 2010
China’s estimated economy by the year 2040. Be warned.
In 2040, the Chinese economy will reach $123 trillion, or nearly three times the economic output of the entire globe in 2000. China’s per capita income will hit $85,000, more than double the forecast for the European Union, and also much higher than that of India and Japan. In other words, the average Chinese megacity dweller will be living twice as well as the average Frenchman when China goes from a poor country in 2000 to a superrich country in 2040. Although it will not have overtaken the United States in per capita wealth, according to my forecasts, China’s share of global GDP — 40 percent — will dwarf that of the United States (14 percent) and the European Union (5 percent) 30 years from now. This is what economic hegemony will look like.
Most accounts of China’s economic ascent offer little but vague or threatening generalities, and they usually grossly underestimate the extent of the rise — and how fast it’s coming. (For instance, a recent study by the Carnegie Endowment for International Peace predicts that by 2050, China’s economy will be just 20 percent larger than that of the United States.) Such accounts fail to fully credit the forces at work behind China’s recent success or understand how those trends will shape the future. Even China’s own economic data in some ways actually underestimate economic outputs.
It’s the same story with the relative decline of a Europe plagued by falling fertility as its era of global economic clout finally ends. Here, too, the trajectory will be more sudden and stark than most reporting suggests. Europe’s low birthrate and its muted consumerism mean its contribution to global GDP will tumble to a quarter of its current share within 30 years. At that point, the economy of the 15 earliest EU countries combined will be an eighth the size of China’s.
This is what the future will look like in a generation. It’s coming sooner than we think.
What, precisely, does China have going so right for it?
The first essential factor that is often overlooked: the enormous investment China is making in education. More educated workers are much more productive workers. (As I have reported elsewhere, U.S. data indicate that college-educated workers are three times as productive, and a high school graduate is 1.8 times as productive, as a worker with less than a ninth-grade education.) In China, high school and college enrollments are rising steeply due to significant state investment. In 1998, then-President Jiang Zemin called for a massive increase in enrollment in higher education. At the time, just 3.4 million students were enrolled in China’s colleges and universities. The response was swift: Over the next four years, enrollment in higher education increased 165 percent, and the number of Chinese studying abroad rose 152 percent. Between 2000 and 2004, university enrollment continued to rise steeply, by about 50 percent. I forecast that China will be able to increase its high school enrollment rate to the neighborhood of 100 percent and the college rate to about 50 percent over the next generation, which would by itself add more than 6 percentage points to the country’s annual economic growth rate. These targets for higher education are not out of reach. It should be remembered that several Western European countries saw college enrollment rates climb from about 25 to 50 percent in just the last two decades of the 20th century.
And it’s not just individual workers whose productivity jumps significantly as a result of more education; it’s true of firms as well, according to work by economist Edwin Mansfield. In a remarkable 1971 study, Mansfield found that the presidents of companies that have been early adopters of complex new technologies were on average younger and better educated than heads of firms that were slower to innovate.
The second thing many underestimate when making projections for China’s economy is the continued role of the rural sector. When we imagine the future, we tend to picture Shanghai high-rises and Guangdong factories, but changes afoot in the Chinese countryside have made it an underappreciated economic engine. In analyzing economic growth, it is useful to divide an economy into three sectors: agriculture, services, and industry. Over the quarter-century between 1978 and 2003, the growth of labor productivity in China has been high in each of these sectors, averaging about 6 percent annually. The level of output per worker has been much higher in industry and services, and those sectors have received the most analysis and attention. (I estimate that China’s rapid urbanization, which shifts workers to industry and services, added 3 percentage points to the annual national growth rate.) However, productivity is increasing even for those who remain in rural areas. In 2009, about 55 percent of China’s population, or 700 million people, still lived in the countryside. That large rural sector is responsible for about a third of Chinese economic growth today, and it will not disappear in the next 30 years.
Third, though it’s a common refrain that Chinese data are flawed or deliberately inflated in key ways, Chinese statisticians may well be underestimating economic progress. This is especially true in the service sector because small firms often don’t report their numbers to the government and officials often fail to adequately account for improvements in the quality of output. In the United States as well as China, official estimates of GDP badly underestimate national growth if they do not take into account improvements in services such as education and health care. (Most great advances in these areas aren’t fully counted in GDP because the values of these sectors are measured by inputs instead of by output. An hour of a doctor’s time is considered no more valuable today than an hour of a doctor’s time was before the age of antibiotics and modern surgery.) Other countries have a similar national accounting problem, but the rapid growth of China’s service sector makes the underestimation more pronounced.
Fourth, and most surprising to some, the Chinese political system is likely not what you think. Although outside observers often assume that Beijing is always at the helm, most economic reforms, including the most successful ones, have been locally driven and overseen. And though China most certainly is not an open democracy, there’s more criticism and debate in upper echelons of policymaking than many realize. Unchecked mandates can of course lead to disaster, but there’s a reason Beijing has avoided any repeats of the Great Leap Forward in recent years.
For instance, there is an annual meeting of Chinese economists called the Chinese Economists Society. I have participated in many of them. There are people in attendance who are very critical of the Chinese government — and very openly so. Of course, they are not going to say “down with Hu Jintao,” but they may point out that the latest decision by the finance ministry is flawed or raise concerns about a proposed adjustment to the prices of electricity and coal, or call attention to issues of equity. They might even publish a critical letter in a Beijing newspaper. Then the Chinese finance minister might actually call them up and say: “Will you get some of your people together? We would like to have some of our people meet with you and find out more about what you are thinking.” Many people don’t realize such back-and-forth occurs in Beijing. In this sense, Chinese economic planning has become much more responsive and open to new ideas than it was in the past.
Finally, people don’t give enough credit to China’s long-repressed consumerist tendencies. In many ways, China is the most capitalist country in the world right now. In the big Chinese cities, living standards and per capita income are at the level of countries the World Bank would deem “high middle income,” already higher, for example, than that of the Czech Republic. In those cities there is already a high standard of living, and even alongside the vaunted Chinese propensity for saving, a clear and growing affinity for acquiring clothes, electronics, fast food, automobiles — all a glimpse into China’s future. Indeed, the government has made the judgment that increasing domestic consumption will be critical to China’s economy, and a host of domestic policies now aim to increase Chinese consumers’ appetite for acquisitions.
And Europe? Europe, by which I mean the 15 earliest EU members, faces twin challenges of demography and culture, its economic future burdened by a mix of reproductive habits and consumer restraint.
Europeans, of course, won’t be eating grass in 2040. Their economic decline over the next 30 years will be relative, not absolute, as technological advances and other factors should allow Europe’s overall labor productivity to continue to grow about 1.8 percent annually. Yet their percentage contribution to global GDP will tumble, shrinking by a factor of four, from 21 percent to 5 percent, in a generation.
Demography is the first key issue. The population of Western European countries has been aging rapidly, and that is likely to continue over the next several decades. The basic reason: European couples aren’t producing enough babies. Europe’s total fertility rate has been below the level needed to replace the population for about 34 years, according to a 2005 Rand Corp. study. As a result, the percentage of women of childbearing age will decline, in the earliest 15 EU countries, from about 50 percent in 2000 (it was also about 50 percent in 1950) to the U.N. projection of about 35 percent in 2040. So we have a double whammy: Not only will reproductive-age women have sharply reduced fertility rates, but the proportion of women who are in their childbearing years will also have declined sharply. By 2040, almost a third of Western Europe’s population may be over age 65.
Why are there fewer babies? One key reason is that European attitudes toward sex have evolved sharply. One-hundred fifty years ago, it was considered a sin to enjoy sex, the only legitimate purpose for which was procreation. But today, young women believe that sex is mainly a recreational activity. Behind the fertility trend is a vast cultural shift from the generation that fought in World War II, which married early and produced the great baby boom of 1945 to 1965. The easy availability of birth control and the rise of sex as recreation mean that populations are likely to shrink in many European countries. As early as 2000, the natural rate of increase (births minus deaths) was already negative in Germany and Italy. By 2040, it is likely that the natural increase will be negative in the five largest European countries, except Britain.
So what if Europeans have a little fun now and then? Well, fun has consequences. Declining fertility pushes up the age of the citizenry and shrinks the percentage of people in the workforce, and so impedes growth. Demographic changes also shape the hiring and promotion structures of individual companies, and not necessarily for the better; if the elderly cling to the best jobs well past retirement age, younger workers may have to wait an extra decade, perhaps longer, to get their turn. And because younger workers are a major source of new ideas, slowing down the ascendancy of the next generation may retard the pace of technological change. (If fertility rates remain as low as they have been, Italy’s population will fall by half in 50 years. Naturally, politicians are doing everything they can. They are joining with the Holy See and telling young women: Please procreate.)
In another way, Europe’s culture confounds economists. Citizens of Europe’s wealthy countries are not working longer hours to make higher salaries and accumulate more goods. Rather, European culture continues to prize long vacations, early retirements, and shorter work weeks over acquiring more stuff, at least in comparison to many other developed countries, such as the United States. In my observation, those living in most Western European countries appear to be more content than Americans with the kind of commodities they already have, for example, not aspiring to own more TVs per household. Set aside whether that’s virtuous. A promenade in the Jardin du Luxembourg, as opposed to a trip to Walmart for a flat-screen TV, won’t help the European Union’s GDP growth.
Of course, China faces its own demographic nightmares, and skeptics point to many obstacles that could derail the Chinese bullet train over the next 30 years: rising income inequality, potential social unrest, territorial disputes, fuel scarcity, water shortages, environmental pollution, and a still-rickety banking system. Although the critics have a point, these concerns are no secret to China’s leaders; in recent years, Beijing has proven quite adept in tackling problems it has set out to address. Moreover, history seems to be moving in the right direction for China. The most tumultuous local dispute, over Taiwan’s sovereignty, now appears to be headed toward a resolution. And at home, the government’s increasing sensitivity to public opinion, combined with improving living standards, has resulted in a level of popular confidence in the government that, in my opinion, makes major political instability unlikely.
Could Europe surprise us by growing substantially more than I have predicted? It seems farfetched, but it could happen, either by Europeans curtailing vacations and siesta time to adopt a more workaholic ethos, or by more young women and their partners aligning their views of sex more closely with those of the pope than those of movie stars. Anything’s possible, but don’t bet on it — Europeans seem to like their lifestyles just fine, and they’ve long since given up their dreams of world domination. An unexpected technological breakthrough could also shake things up, though this isn’t the sort of thing economists can base predictions on.
To the West, the notion of a world in which the center of global economic gravity lies in Asia may seem unimaginable. But it wouldn’t be the first time. As China scholars, who take a long view of history, often point out, China was the world’s largest economy for much of the last two millennia. (Chris Patten, the last British governor of Hong Kong, reckons China has been the globe’s top economy for 18 of the past 20 centuries.) While Europe was fumbling in the Dark Ages and fighting disastrous religious wars, China cultivated the highest standards of living in the world. Today, the notion of a rising China is, in Chinese eyes, merely a return to the status quo.
ROBERT FOGEL
sursa: foreignpolicy.com
Criza Valorilor şi moartea Culturii ca instrumente de marketing
Ce au în comun campaniile „Cruciada Culturii“, organizată de Tudor Chirilă, „Noi vrem respect“ a grupului Realitatea-Caţavencu, „Mişcarea de rezistenţă“ a lui Marius Tucă, de la Jurnalul naţional, şi „Revoluţia generaţiei Facebook“ a Alexandrei Svet/Florianei Jucan? Toate sînt campanii sociale făcute să susţină Valorile şi Cultura, cu majuscule. Şi Valorile, şi Cultura se presupune că ar fi entităţi pe moarte în România, existenţa lor atîrnînd de un ultim fir de păr. Acest fir de păr este, desigur, campania organizată de persoana/instituţia X.
Dincolo de scopul declarat, ele sînt şi campanii de marketing ce se folosesc de majusculele Culturii şi Valorii pentru a promova un grup de persoane/un grup de presă. Mai mult, ele formează deja un trend: e la modă să deplîngi degradarea Valorilor şi a Culturii şi, mai mult, poţi cîştiga beneficii de imagine direct proporţionale cu numărul majusculelor cu care ortografiezi aceste substantive comune.
Pseudorevoluţia Facebook
Tonul acestui trend l-a dat, în august 2009, „Revoluţia Facebook“ a Alexandrei Svet. Domnişoara Svet, PR al revistei Q-magazine conduse de Floriana Jucan, porneşte de la un diagnostic din avion al societăţii româneşti: „Sîntem blocaţi, inerţi, paralizaţi privind la două Românii: România LOR – hoţii, corupţii, agramaţii, tupeiştii – şi România NOASTRĂ – a oamenilor cinstiţi, muncitori, pregătiţi, integri, capabili, tineri şi deştepţi“. Şi, mai mult, vine cu o propunere: „Şi tu, şi eu cunoaştem cel puţin cinci oameni inteligenţi care ne-ar putea reprezenta mai bine în Parlamentul European decît EBA sau Becali“.
Alexandra Svet îi şi nominalizează pe cei cinci „pe care ea îi consideră competenţi şi de valoare“, acesta fiind un exemplu pentru toţi cei care îi susţin curajul de a arăta că există şi o altă Românie. Pe lista ei se află Camelia Sucu, „femeie de afaceri de succes“, muzicianul Damian Drăghici, „artist premiat cu Grammy“, jurnalista Floriana Jucan, Edy Uzunov, „proprietarul Regatta“, şi Mihaela Nicola, care este antrepenor în PR.
E interesant acest mod de a înlocui non-valorile cu valorile. Floriana Jucan, de pildă, e, conform domnişoarei Svet, „jurnalista erudită care s-a încăpăţînat să educe cititorul de presă din România şi a reuşit să impună pe piaţă o revistă fără femei dezbrăcate şi bîrfe dezgustătoare“. Vă reamintesc şi alte realizări ale Florianei Jucan, cu care ea însăşi se mîndreşte: e autoarea romanului „de senzaţie“ Ambasadorul, despre aventurile ei erotice cu fostul ambasador al Elveţiei la Bucureşti, Jean-Pierre Vettovaglia (Vettovaglia a fost demis în urma scandalului „Jucan“); e amanta neconsolată a interlopului defunct Gigi Kent; e unul dintre jurnaliştii care nu scapă nici o ocazie pentru a-l linguşi/intervieva pe Corneliu Vadim Tudor – actualmente, europarlamentar, alături de EBA şi de Gigi Becali.
Iată un manifest împotriva hoţilor şi a europarlamentarilor de tip Becali, scris de apropiaţi ai lumii interlope şi de simpatizanţi ai lui Vadim Tudor!
Cine vrea respect?
Manifestul PR-istic al Alexandrei Svet a fost mediatizat, în special, de publicaţiile şi televiziunile trustului Realitatea-Caţavencu (Cotidianul, Caţavencu, Realitatea TV, Money Channel). În luna octombrie, în timp ce multe voci criticau trustul pentru poziţia sa în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din 2009 şi pentru politica brutală faţă de redacţia Cotidianul, Realitatea-Caţavenu a pornit o campanie asemănătoare, intitulată „Noi vrem respect“.
Premisele campaniei sînt asemănătoare cu acelea ale „Revoluţiei Facebook“ – sînt înşirate o serie de probleme ale omului de rînd, din perspectiva cetăţeanului onest şi lipsit de orice putere politică sau financiară: „Noi vedem cum şcoala românească se prăbuşeşte“, „Noi sîntem mereu pîndiţi de moarte pe şoselele groazei“, „Noi mergem la spital cu teama că e ultimul drum“, „Noi ducem, în tăcere, România în spate“ etc.
O serie de editorialişti ai platformei VoxPublica au glosat pe tema respectului (ortografiat uneori „RESPECTULUI“), cu interpretări ce au mers de la discriminarea romilor pînă la respectul pe care ni-l datorează politicienii: „În România, toată lumea cere respect, dar foarte puţini au chef să-l ofere. Li se cuvine lor, nu şi altora“ (Simona Tache); „Ar trebui să ne respectăm vecinii, vînzătoarea care ne dă pîinea şi apa minerală, colegul de birou“ (Costi Rogozanu); „Optez pentru o măsură de inspiraţie machiavelică – românii trebuie să determine şi autorităţile şi politicienii SĂ SE TEAMĂ de ei“ (Cristian Pătrăşconiu). Alţi bloggeri au titrat, maliţios: „Realitatea TV către păgubiţii FMI: Noi vrem respect!“.
Pentru a întări legitimitatea morală a demersului, au fost alese cîteva figuri credibile, purtătoare ale mesajului, printre care şi Victor Rebengiuc. Actorul de la Teatrul Bulandra a adus în discuţie problema degradării valorilor: „Nivelul a coborît foarte jos, nivelul cultural, nivelul de educaţie, nivelul de civilizaţie“; spotul său este conceput după filozofia „inamicului la porţi“, ne aflăm într-un perpetuu război pentru supravieţuire: „Atunci cînd vrei să-ţi aperi ţara şi să ai grijă de oamenii ei, la fel ca orice ostaş sau medic, te aşezi şi scrii“.
Paraziţii au contribuit şi ei cu un videoclip la campanie, foarte asemănător, ca mesaj, cu „România, trezeşte-te!“ al trupei Moromeţii, din 2004, dar orientat, în acest context, împotriva puterii.
Vive la résistance!
Concomitent cu campania Realităţii, Jurnalul Naţional şi Trustul Intact au pornit „Mişcarea de rezistenţă“. Marius Tucă înşiră, într-un manifest al mişcării, o impresionantă listă de inamici publici: „Sîntem mai mult ca oricînd copleşiţi de nefiresc, de fenomene dăunătoare, care tind să devină normă, manele, playback şi cîntăreţi la laptop, piţipoance, cocalari, kitsch, corupţie, şpagă, politicieni şmenari sau curve politice, opţiuni electorale doar între rău şi mai rău, pseudovedete sau pseudomodele, mitocănie, tupeu, ipocrizie, ignoranţă, băieţi de bani gata şi poponeţi de Dorobanţi“ etc., etc.
Jurnalul naţional îi ridică pe români la luptă, sub steagul mişcării, în numele „adevăratelor valori“, chemîndu-i să facă masă critică: „E nevoie să fim mai mulţi. (…) În numele valorilor adevărate, Jurnalul Naţional porneşte «Mişcarea de rezistenţă». O mişcare cu dimensiuni culturale, dar şi sociale, într-o anume măsură politice, dar şi comerciale“.
Şi campaniei de la Jurnalul i s-au alăturat o serie de VIP-uri din lumea spectacolului, printre care Florin Chilian, o apariţie frecventă în campaniile promoţionale ale Jurnalului pentru colecţia de literatură română, şi Maria Dinulescu, a cărei relaţie cu unul dintre inamicii publici invocaţi de Marius Tucă, Poponeţ de Dorobanţ, tocmai fusese comentată intens de presă.
Desigur, pe magazinul virtual Jurnalul naţional se vînd tricouri inscripţionate cu „Susţin Mişcarea de rezistenţă“, alături de tricouri „Radio Zu“ şi de tricouri „Folk You“, albastre.
Împotriva Urîtului
După ce Crin Antonescu îl citase ca exemplu de moralitate în faţa întregii naţiuni române, în cadrul dezbaterii televizate de dinaintea primului tur de scrutin, pentru o campanie realizată în liceele bucureştene, cîntăreţul Tudor Chirilă a pornit „Cruciada Culturii“.
Manifestul său, tipărit pe blogul său Bed for Love, preia din celelalte campanii atît strategia „inamicului la porţi“, cît şi lista inamicilor publici: „«Cruciada Culturii» este ideea unei mişcări de reacţie. Reacţie la prost gust. La superficial. La vulgaritate. La mimetism. La submediocru. La subcultură. Ofensiva lor este, în zilele noastre, fără precedent. Într-o propoziţie: «Cruciada Culturii» este o reacţie împotriva Urîtului“.
Aproape toate substantivele comune din manifestul lui Chirilă sînt scrise cu majusculă, deşi liderul trupei Vama Veche nu propune, printre soluţiile salvatoare în ceea ce priveşte cultura română, trecerea la ortografia limbii germane: „România este sub asediu. De ani buni. Mediocritatea, Prostul gust, Facilul, Vulgarul, Valorile Inversate, toate la un loc au lansat o ofensivă fără precedent împotriva Frumosului. Vă sună familiar cuvintele de mai sus, nu?“.
Soluţia lui Tudor Chirilă este un concert la Ateneu al violonistei Sarah Chang, programat pe 14 februarie şi intitulat, pompos, Bătălia viorii. Cel mai ieftin bilet la acest concert costă 150 RON, iar cumpărarea biletelor este descrisă, pe site-ul www.cruciadaculturii.ro, drept un gest de „susţinere a cruciadei“/de a „lupta pentru frumos“.
Nu ni se spune nicăieri ce destinaţie culturală ar putea avea banii încasaţi din vînzarea biletelor; pe de altă parte, e greu de înţeles cum un concert trendy, pentru „lumea bună“, la Ateneu (nu pun sub semnul întrebării meritele artistice ale lui Sarah Chang, desigur), ar putea ridica nivelul cultural al omului de rînd. Nici cum acest concert din inima Bucureştiului, după un an de festivaluri de muzică clasică de nivel înalt (amintesc doar festivalurile „George Enescu“ şi Sonoro, din 2009), ar putea ridica brusc nivelul cultural din România, diminuînd Mediocritatea, Prostul gust, Facilul şi Vulgarul. Asta, desigur, dacă numita campanie „Cruciadele Culturii“ nu e o simplă strategie de marketing pentru a vinde bilete la concertul lui Sarah Chang.
E interesant şi faptul că, atunci cînd a mers prin cîteva licee de elită din Bucureşti (Neculce, Coşbuc, Lazăr, Creangă, Cuza), Tudor Chirilă a titrat pe blogul său: „Primul turneu de mentorship al unui lider de generaţie din România“. Aşadar, Chirilă s-a autodeclarat lider de generaţie, iar ceea ce face el crede că se numeşte mentorship. Tot un fel de cruciadă e şi aceasta, presupun. Unul dintre obiectivele principale ale proiectului era „să stimuleze interesul preadolescenţilor şi adolescenţilor pentru alegerea valorilor recunoscute, universal valabile“.
Sufocaţi în majuscule
Care e, în fond, problema cu aceste campanii? Ce dacă o persoană sau un trust de presă foloseşte Criza Valorilor, Moartea Culturii, Triumful Subculturii, Invazia Kitsch-ului, Suferinţa Omului-Cinstit-Şi-Muncitor pentru a vinde/a se vinde?
Nu ar fi nici o problemă cu trendul ce generează, în ultimele luni, astfel de pseudocruciade culturale, dacă:
1. cei care le pornesc ar fi autorităţi morale sau culturale; din păcate, unele dintre aceste campanii sînt pornite de persoane asociate lumii interlope (vezi cazul Alexandra Svet & Floriana Jucan) şi/sau de semidocţi cu acte în regulă (răsfoiţi timp de un minut blogurile aferente).
Cînd în spatele unei astfel de campanii se află o instituţie de presă, aceasta încearcă, prin apelul la cultură şi la cîteva figuri respectate de opinia publică, să redobîndească un capital de imagine pierdut într-un anumit context (vezi campania „Noi vrem respect“, demarată în preajma alegerilor; soarta pe care au avut-o ziarul Cotidianul şi colecţia sa de literatură universală, în aceeaşi perioadă, arată ce respect are, de fapt, trustul Realitatea-Caţavencu pentru presa de calitate şi pentru cultură);
2. în manifestele campaniilor nu ar fi înşirate atîtea adjective lemnoase şi atîtea substantive comune scrise cu majuscule. Din păcate, adjectivele şi substantivele cu majusculă sînt un simptom al semidoctismului de la punctul 1;
3. nu ar folosi, toate, strategia ţipătoare a „inamicului la porţi“, vin peste noi maneliştii şi ne îngroapă în subcultură. Maneliştii vin peste noi, cu siguranţă, însă o strategie de marketing cu ciocanul nu va ajuta pe nimeni, în nici un fel, să-i oprească.
Spotul lui Victor Rebengiuc pentru „Noi vrem respect“ e ceva mai subtil; acolo e invocat un inamic puternic, omniprezent, ceva ce nu vedem, nu auzim, împotriva căruia nu ştim cum să luptăm. Acest spot invocă – mult mai bine, cred, decît videoclipul trupei Paraziţii – spiritul campaniei, care se luptă, în fond, cu un inamic difuz. Cine vrea respect? Despre ce fel de respect este vorba? Şi a cui parte o ia, în fond, această campanie pentru respect?
Punctele 1, 2 şi 3 nu ar fi atît de supărătoare, ipocrizia nu ar fi o problemă aşa de mare dacă aceste campanii ar fi, cel puţin, urmărite pe termen lung şi ar avea un impact. Responsabilitatea socială corporatistă e şi o formă de marketing: o mare companie se implică în rezolvarea unor probleme ale comunităţii, trăgînd de pe urma acestei implicări un beneficiu de imagine. Însă, CSR înseamnă, în primul rînd, o sumă de proiecte urmărite pe termen lung.
„Revoluţia Facebook“ s-a oprit pe Facebook, la o listă de proiecte „propuse de susţinători“: site-ul mişcării, o fundaţie, „Atlas de Evoluţie Urbană“; „Televiziunea noastră“, „Problemele societăţii româneşti“, „Eventuale soluţii“.
„M-am înscris acum ceva vreme în chestia asta care se cheamă «Mişcarea de rezistenţă»… Pînă în ziua de azi n-am primit nici măcar o «scrisoare cu noutăţi» (sau «newsletter»). De ce? Pentru ca am impresia că mişcarea asta e o frecţie la un picior de lemn“, scrie un utilizator pe forumul Jurnalului Naţional. Sînt, cu siguranţă, şi cîteva lucruri bune în aceste campanii: unul dintre ele este acela că se atrage atenţia asupra unei stări de fapt; riscul e acela de a banaliza diagnosticul, făcînd din numirea stării de fapt un instrument de marketing facil, şi de a transforma într-o glumă proastă „valorile recunoscute, universal valabile“.
E, desigur, onorabilă şi iniţiativa lui Tudor Chirilă de a merge în licee. Însă, nu ştiu ce impact poate avea acţiunea sa în liceele de elită, unde, dacă le vorbeşti elevilor despre cărţi şi valori, nu faci decît să vinzi castraveţi grădinarilor. O sarcină mai dificilă ar fi un turneu prin liceele industriale, cît despre mediul rural, unde trăiesc aproape 50% dintre români şi unde problemele sociale şi educaţionale ating valori acute…
Articol realizat de Catalin STURZA
sursa: observatorcultural.ro
Treizeci de etaje până la Dumnezeu
Nu există loc mai potrivit pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului decât pe Dealul Arsenalului, în spatele Palatului Parlamentului. De acolo, din vârful colinei, turlele ei aurite, înalte cât 30 de etaje, vor străluci în toate punctele cardinale ale oraşului, inundându-l cu lumină. Crucile semeţe, ancorate în cupole, vor prăvăli umbre grele şi ameninţătoare asupra Casei Poporului, trezind fiorul mistic în sezonierii ei locatari. Pătrunşi de acel copleşitor memento mori, vor avea, în sfârşit, revelaţia a cum ar trebui să fie şi, astfel, simpla vecinătate a casei lui Dumnezeu va exorciza demonii din colosul ceauşist de beton, iar neamul se va mântui prin aleşii săi.
Dincolo de această viziune - idealizată, desigur - asupra puterilor viitoarei catedrale, există alte raţiuni care fac, din curtea din spate a Palatului Parlamentului, amplasamentul perfect pentru fundaţie. De la prima mistrie, se va cimenta strânsa legătură dintre Biserică şi lumea politică. Ele vor fi, în spaţiu, la fel de apropiate cum sunt la nivelul ideilor şi intereselor.
Enoriaşii au putut constata singuri ce paşi mari au făcut feţele bisericeşti şi cele politice pentru a se aduna împreună, a-şi armoniza ţelurile şi a se sprijini reciproc. De la “întronizările” de episcopi cu alai de lideri şi campaniile electorale din amvon, până la mărirea salariilor preoţilor (când ale altor bugetari îngheţaseră) şi scoaterea acestora din arhivele pentru public, cu dosarele colaboratorilor fostei Securităţi.
Încorsetate în mii de tone de beton armat, alături, pe Dealul Arsenalului, Biserica şi principala instituţie politică, Parlamentul, vor dărâma şi ultimul obstacol dintre ele, eliberând trecerea dintr-o parte în alta. Aşezarea uneia lângă cealaltă este inspirată şi din alt punct de vedere: sunt singurele megaconstrucţii româneşti, ele completându-se reciproc şi intrând în topul celor mai mari clădiri din lume.
Din păcate, nu reprezintă inovaţii sau capodopere arhitecturale - niciun Gaudi nu a câştigat concursul sau n-a participat la el -, dar compensează prin monumentalism, amândouă fiind hiperbole arhitectonice ale puterii. Casa Poporului a fost simbolul de forţă al regimului ceauşist, menit să intimideze, să inspire teamă de la kilometri depărtare şi să dea senzaţia că e nemuritor.
Catedrala Mântuirii Neamului este proclamaţia de putere a Bisericii Ortodoxe Române, a supremaţiei sale în raport cu statul, a suveranităţii sale asupra sufletelor, cu acelaşi efect asupra privitorului, ca şi construcţia vecină. Gigantismul arhitectonic izvorăşte din orgoliul şi din politica BOR de a-şi maximiza influenţa şi nu din dorinţa de mântuire naţională, mântuirea fiind, în concepţia ortodoxă, un proces individual şi de durată, în care o etapă importantă o constituie faptele bune (”Credinţa fără faptă şi fapta fără credinţă vor fi la fel de lepădate”, Diadoh al Foticeii).
Şi câte fapte bune nu s-ar putea face cu primele 200 de milioane de euro şi cu miliardul la care se vor ridica, probabil, costurile finale, câte orfelinate, cămine de bătrâni, cantine pentru săraci s-ar putea construi! BOR nu este strâmtorată, iar banii de catedrală îi va obţine în timp, de la guvern şi din donaţii. Loteria naţională pentru strângerea de fonduri va fi un succes garantat. De la “anonimi” cu conturi grase, până la neştiuţii cu pensii mici, toţi se vor înghesui să cumpere un bilet, convinşi fiind că o cărămidă în zid echivalează cu iertarea unui păcat. Şi, după calculele BOR, până la Dumnezeu nu sunt decât 30 de etaje.
Rodica CIOBANU
sursa: gandul.info
Go Back To Sleep, There’s No New World Order
A major Newsweek hit piece against the Tea Party movement and Alex Jones claims that the move towards a global government and the fact that governments commit acts of false flag terrorism is all an invention of “conspiracist kooks” who wear “tin foil hats”. Like we’ve never heard that one before.
Self-described “conservative” Jonathan Kay invokes Obama regulation czar Cass Sunstein in railing against ideas he describes as “dangerously detached from reality” by labeling vehemently proven facts as “conspiracy theories” and thereby exposing himself as the only person dangerously detached from reality in his article, Black Helicopters Over Nashville.
In the hit piece, Kay smears Alex Jones as a “modern day prophet” of the Tea Party movement that he goes on to relentlessly attack as progenitors of “toxic fantasies”.
Kay contacted Alex Jones’ office nearly a year ago seeking an interview about 9/11 truth. Of course, he spewed the usual baloney about “wanting to understand our perspective” while all along preparing to unleash a vitriolic hit piece without one iota of the “balance” establishment journalists always claim that they adhere to.
When we explained to him that in order to understand the 9/11 attacks in context, a brief exploration of the documented and manifestly provable examples in history where western governments have staged attacks in order to advance their agenda was necessary, Kay wasn’t interested.
We’re talking about events such as Operation Northwoods, a plan signed by the Joint Chiefs of Staff at the Pentagon to to “kill innocent people and commit acts of terrorism in U.S. cities to create public support for a war”.
We’re talking about Operation Ajax, where the CIA instituted a program of false flag terror to crush Iran’s first democratic government in the 1950’s, killing around 300 people. Far from being a “conspiracy theory,” the CIA admits to the program on their own website.
We’re talking about Operation Gladio, a “decades-long covert campaign of terrorism and deceit directed by the intelligence services of the West — against their own populations” run by NATO in collusion with the CIA, a campaign which included the 1980 bombing of the Bologna train station which killed 85 people.
Kay wasn’t having any of it, he merely wanted to hang around Alex Jones for days on end and try and catch him out by seizing upon ambiguous one-liners that could be spun out of context to make us look like mentally unstable extremists, which is precisely the tactic he uses against several other people in his Newsweek article.
According to Kay, a one world government run by the United Nations that will implement greenhouse gas taxes is another “toxic fantasy” of those crazy Tea Party lunatics. In that case, I guess we must have all just imagined UN Secretary general Ban Ki-moon’s December 16 2009 Los Angeles Times interview during the Copenhagen summit in which he stated, “We will establish a global governance structure to monitor and manage the implementation of this.”
Ban Ki-moon’s October 2009 New York Times editorial in which he wrote that efforts to impose restrictions on CO2 emissions “Must include an equitable global governance structure” is also a figment of the imagination if you subscribe to Kay’s world view.
Yes – shocking as it is – top globalists like Herman Van Rompuy, Gordon Brown, Al Gore and others have all publicly and repeatedly called for a new world order and a global government. This is why even Bloomberg writers like David Reilly and former Democratic advisors like Dick Morris are finally admitting that those tin foil hat wearing kooks Kay derides in his article were right after all – a secret cabal of bankers and industrialists really does run the world.
Of course, if you still believe Kay’s fairytale make-believe world in which there is no “new world order” and no march towards a “global government” which would include a “global currency,” then the following You Tube compilation of top power brokers saying those very things since the 1950’s doesn’t exist either.
Of course, Kay’s dismissive scorn for so-called conspiracy theorists hasn’t stopped him from leeching off their increasing prominence by authoring a book about them to be published by HarperCollins.
We’ve witnessed a noticeable drop in the amount of hit pieces against us over the last 12 months as everything we said about the global government takeover and the financial meltdown comes to pass and our credibility soars while that of the mainstream plummets yet further.
However, there are still establishment lackeys precariously perched on their peanut gallery howling the same tired old clichés about “kooks” wearing “tin foil hats” seeing “black helicopters,” completely oblivious to the fact that the rest of the world has come to accept the fact that yes – shocking as it is – powerful men do actually get together and conspire about how to increase their power over humanity.
Our message to Kay and his ilk is a simple one – dudes, it’s over for you!
The mainstream media has lost all credibility. Acting as apologists and liars for decades in service of the military-industrial complex that has you bought and paid for comes at a cost. You no longer dictate to the rest of us what construes reality when every single indicator screams from every single direction that you are wrong. 2 plus 2 will never equal 5, no matter how many times you insist that people who say it equals 4 are “dangerously detached from reality”.
The manifestly provable and universally acknowledged fact that the invasion of Iraq came as a result of a conspiracy to manufacture a phony pretext for war remains a fact no matter how many times people like Tony Blair claim it is nothing more than a conspiracy theory.
Governments do commit acts of terror to further their political agendas, and globalists have openly stated that they are centralizing power in order to create a system of global governance.
By continuing to deny and label those who talk about such brazenly obvious facts as conspiracy kooks only makes you look ridiculous, Mr. Kay.
Claiming that the idea of a global government run by the UN which controls greenhouse gas taxes is a creation of “militant oddballs” while the United Nations’ own Secretary General writes editorials and gives interviews saying those very things only confirms that the distance from which you are detached from reality renders your inane hackery completely irrelevant.
Paul Joseph Watson
Prison Planet.com
O decizie dificila - retragerea stimulentelor
O adevarata framantare, cu pareri si abordari opozite, exista la nivelul decidentilor occidentali - guverne, banci centrale, cercuri de afaceri - in legatura cu retragerea sau nu a stimulentelor introduse in economie pe parcursul crizei economice si financiare pentru a o combate.
Din cauza schimbarilor notabile in structura economiei si datorita tehnicilor remarcabile de studiere a pietei, actuala criza s-a indepartat total de modelul clasic al crizelor care in trecut erau de supraproductie.
Indiferent de cauzele care ajung sa provoace crizele, recesiunea, ca expresie a acestora, nu mai apare ca reactie la acumularea de stocuri nevandabile, ci vine direct din limitarea constienta a productiei ca replica la anticiparea restrangerilor de piata.
Actuala criza a izbucnit din speculatiile fara noima din sistemul financiar si a avut la baza o extindere necontrolata a indatorarilor, peste cresterea veniturilor, ceea ce a creat un “bubble” care inevitabil avea sa se sparga.
Pentru a opri efectele distructive ale spargerii acestui “bubble” financiar asupra economiei reale, s-a considerat, aproape unanim, ca inocularea in economie a unor stimulente de origine monetara sau fiscala ar putea bloca scaderea economiei prin impingerea in sus a productiei si consumului.
Au fost cheltuite de catre autoritatile statale sute, chiar mii, de miliarde (euro sau dolari) pentru a neutraliza activele toxice din banci spre a opri morisca deteriorarilor pornite din sistemul financiar. Banci au fost imprumutate de catre stat sau au fost pur si simplu nationalizate in acest scop.
In paralel, prin masuri fiscale sau monetare, au fost stimulate investitiile sau a fost incurajata cresterea cererii. Dobanzile au fost reduse practic la zero in scopul reluarii si promovarii creditarii.
SUA au fost campionul absolut in materie de stimulente, in America inoculandu-se sume echivalente cu aproape doua PIB-uri americane.
Nu intamplator, pentru ca, gratie privilegiilor internationale ale dolarului, America isi poate finanta indatorarea pe care au provocat-o aceste stimulente cu propria moneda (nu cu moneda altuia, precum alte tari), deci mai tiparind inca niste dolari a caror emisiune, in virtutea privilegiilor respective, este acoperita in parte de alte popoare.
La celalalt pol s-a situat Germania, care, in virtutea conceptiilor conservatoare dominante in aceasta tara, s-a ferit de a baga in piata prea mari stimulente pentru ca, inevitabil, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, acestea vor fi trebuit, intr-un fel sau altul, platite.
Pentru tarile de la periferia sistemului, cum este si cazul Romaniei, aceasta abordare - desi nazuita de unii din tarile respective - nu era de fapt posibila.
Aceste tari, intre care se numara la loc de frunte si Romania, nu aveau nici forta, nici cheagul, nici echilibrele necesare pentru a se apuca sa creeze din nimic stimulentele respective, nemaipunandu-se la socoteala faptul ca nu avea nici cine sa le plateasca.
O tara ca Romania, de pilda, care la venirea crizei suferea de supraconsum finantat extern, nu mai putea stimula consumul pentru a combate recesiunea, caci strica si mai tare lucrurile, dincolo de faptul ca nici nu mai avea finantare pentru asa ceva.
Problemele in momentul actual pentru Occident sunt foarte incurcate. Sutele si chiar miile de miliarde cheltuiete direct sau indirect pentru oprirea recesiunii n-au dat rezultatele scontate. Doar in unele locuri s-a reluat cresterea economiei.
Dar, foarte grav, chiar si in aceste locuri fara o absorbtie a somajului! Lucru nou, care evidentiaza poate o artificialitate a reluarii cresterii economice! De aceea, cercurile de afaceri preseaza ca stimulentele sa ramana in piata.
Autoritatile responsabile, indeosebi cele monetare, adica cele direct raspunzatoare de problema, insista dimpotriva pentru retragerea stimulentelor, argumentand cu absolut temei ca si asa s-a intarziat cu prezenta lor in piata si ca, daca se mai intrarzie mult, derapajele asumate pe care evident le-au creat pentru echilibrele din piata vor degenera rapid intr-o inflatie devastatoare cu care Occidentul s-a luptat ani si ani cu cateva decenii in urma.
Sperie indeosebi combinarea prezentei in piata a acestor stimulente cu dobanda de referinta derizorie, care de fapt nu alege intre performanti si neperformanti.
Mai ales ca reluarea creditari se doveideste a nu se produce si, la fel de evident, ca nu o face nu din cauza costului creditarii, ci din cauza neincrederii. Retragerea stimulentelor a ajuns o problema mai controversata teoretic si mai dificila practic decat a fost introducerea acestora la inceputul crizei.
Decidentii n-au ales insa deocamdata intre revenirea recesiunii si recrudescenta inflatiei! Romania n-are griji. N-are ce stimulente sa retraga!
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
