Pe 19 octombrie, Secretarul de Stat al SUA, Lloyd Austin, a declarat în timpul unui briefing cu omologul său ucrainean Andriy Taran, că: “Rusia a început acest război și Rusia este obstacolul care împiedică o soluționare pașnică. A început să încalce integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei”. Ministrul american a adăugat, de asemenea, că “Vom face tot posibilul din partea noastră pentru a sprijini Ucraina, pentru a-i dezvolta capacitatea de a-și proteja integritatea teritorială și inviolabilitatea”.
Desigur, este bine să auzi cuvinte de susținere din partea unui înalt oficial american. Se pare că Ucraina nu este singură în poziția sa de țară obligată să-și apere integritatea teritorială. Acum, ca și înainte, se aud cuvinte de susținere din partea liderilor țărilor UE și ai Statelor Unite.
Cu toate acestea, retorica secretarului american al Apărării nu este fundamental diferită de aceeași retorică din partea politicienilor ucraineni. La mijlocul verii, președintele Volodimir Zelenski, într-un interviu acordat Frankfurter Allgemeine Zeitung, a identificat chiar și momentul începutului probabil al unui război direct între Rusia și Ucraina. Războiul trebuia să înceapă la jumătatea lunii septembrie. Totuși, astfel de previziuni nu ar trebui considerate doar o visare. În primăvara acestui an, situația era într-adevăr similară cu cea de dinainte de război, atât Ucraina, cât și Rusia concentrau trupe în părțile opuse, iar situația era probabil cu adevărat explozivă. Nu contează ce evaluare au dat ambele părți acestor evenimente, principalul lucru era că probabilitatea unui conflict direct a fost destul de plauzibilă.
Dar se pune întrebarea: cine are nevoie de conflict? După cum a remarcat Austin, Ucraina a suferit pierderi teritoriale, a devenit o victimă a agresiunii, dar întrebarea este dacă acesta este un motiv suficient pentru a dezgheța conflictul din sud-est și de a începe un nou mare război. Și apoi, cine este cu adevărat principalul actor în conflictul dintre Ucraina și Rusia? În opinia noastră, aceștia nu sunt ucraineni și nici măcar ruși. Mai mult, vecinii Ucrainei, inclusiv România, nu sunt interesați de acest lucru.
Ucraina a devenit deja un obiect de agresiune și nu este în interesul său să provoace o nouă rundă de conflict ci, dimpotrivă, are nevoie de condiții pentru redresare economică, crearea infrastructurii, investiții și timp pentru dezvoltare, fără conflicte și răsturnări de situație.
Rusia s-a reunificat cu Crimeea și creează condiții pentru ca Donbasul să rămână o modalitate de a pune presiune pe Kiev pentru a nu adera la NATO. Și acest lucru nu ia în calcul diferitele modalități de influențare a situației ucrainene din interior la nivel electoral. În același timp, conducerea rusă încearcă să iasă de sub sancțiunile impuse Moscovei, așa că să provoace un nou conflict nu în interesul lor, ci doar al Statelor Unite. Cuvintele de susținere ale Secretarului Apărării din SUA pentru Ucraina sunt și acum, așa cum s-a procedat timp de decenii, doar pentru ca Washingtonul să-și mențină hegemonia globală.
Astăzi, Statele Unite, după cum știți, sunt mai preocupate de competiția cu China, pentru care a fost creat chiar și un nou bloc militar-politic AUKUS, iar vechiul Dialog Cvadrilateral de Securitate (QSD) în noul format Quad group of nations (QUAD), a fost reînviat. Sunt impuse mai multe sancțiuni împotriva Chinei. Nu pentru că este vinovată de ceva, ci pur și simplu pentru că Washingtonul o vede ca pe un concurent global și, contrar propriilor principii liberale, a început să lupte cu ea prin interdicții și bariere.
În Statele Unite se vorbește acum – din ceea ce se observă în mass-media americană – doar despre amenințarea unei alianțe militare între China și Rusia. Se crede că o astfel de alianță este deja “prea mult” pentru Statele Unite și pentru NATO. Și dacă este prea mult, atunci trebuie căutate orice modalități de a pune presiune pe acest potențial bloc. India și Japonia joacă un astfel de rol împotriva Chinei, fiind preocupate de creșterea influenței sale. În ceea ce privește Rusia, propriul grup de state aliate cu Statele Unite este deja creat în mod tradițional.
Lloyd Austin a vizitat Georgia înainte de vizita sa în Ucraina, apoi în România. Toate cele trei țări sunt considerate de americani ca un instrument de “izolare” a Rusiei. Pentru Ucraina și Georgia este promisă aderarea la NATO.
Rămâne însă întrebarea dacă acest rol de instrumente este necesar sau util pentru unele dintre țările amintite, în special davă ne referim la România sau, poate, și la Ucraina. De la începutul conflictului din Donbas, Ucraina a pierdut o piață uriașă pentru produsele high-tech din est, nerecompensată de SUA și UE. În fața ochilor noștri se desfășoară toată această epopee cu gazul care trebuie achiziționat la prețuri exorbitante. Perspectiva cu tranzitul gazelor către UE pare sumbră.
Dacă vorbim despre cooperarea dintre Statele Unite și Ucraina pentru a proteja interesele americane împotriva Rusiei, apar și mai multe întrebări. În același Afganistan, Statele Unite au cheltuit conform estimărilor brute ale americanilor înșiși 3 trilioane de dolari pentru construcția instituțiilor de stat, poliție, armată, construcția de baze militare. Cea mai mare parte a costurilor, desigur, au ajuns chiar în buzunarele contractorilor militari și ai logisticii militare americane. În cazul Ucrainei, vorbim despre jalnice zeci de milioane de dolari care sunt incluse în transferul de echipamente americane de obicei depășite. Și acest echipament dispare adesea în mod misterios din depozite.
Toate acestea arată gradul real de interes al Washingtonului de a sprijini Ucraina, care, în același timp, reprezintă partea leului din costurile conflictului cu Rusia. Vorbim nu numai despre operațiuni militare și sprijin pentru infrastructura din Donbas distrusă de război, ci și despre pierderi cauzate de pierderea piețelor de produse, a contractelor comerciale, a incapacității de a achiziționa resurse energetice ieftine. Toate acestea au pus o povară grea asupra economiei ucrainene, pe umerii ucrainenilor de rând, dar nu se pune problema vreunei compensații din partea Occidentului.
Se pare că Occidentul, din motive geopolitice, este interesat de un conflict cu Rusia pentru a o limita, a-i crea probleme, a o înlătura din Europa, iar Ucraina suportă costurile acestui lucru.
De fapt, conflictul care a început în 2014 a fost răspunsul Rusiei la posibila desfășurare a bazelor militare NATO în apropierea granițelor sale, despre care vorbeau atât politicienii occidentali, cât și cei ucraineni chiar la acel moment. Adică, toate greutățile războiului au pus o povară grea asupra Ucrainei, iar beneficiarul este Occidentul colectiv, pentru care tot acest război este ieftin, mai ales că se reduce la declarații fără obligații despre susținerea și aprobarea Kievului, plua alte expresii gratuite ale solidarității colective cu Ucraina.
“Interesele noastre sunt cheltuielile tale”! Nu arată ca un parteneriat real și nici măcar nu este clar cine înșeală pe cine, având în vedere că elita politică ucraineană este fericită să se înșele, nu este nevoie de ajutor extern în acest sens.
Din toată această situație, este necesar să se tragă concluzii și acțiuni organizaționale. Dacă Zapad nu va finanța serios Ucraina în general și complexul militar-industrial în special, atunci participarea la “izolarea Rusiei” ar trebui redusă la aceleași fraze rituale. Și, mai ales, să nu-și asume riscul de a deveni “carne de tun” în perspectiva probabilă a unui război major între NATO, pe de o parte, și Rusia și China, pe de altă parte. Politicienii noștri trebuie să înțeleagă acest lucru și să se gândească cu atenție dacă România vrea să devină o astfel de “carne de tun” în strategia americană de a îngrădi Rusia!
Teodor Bujor