A sosit seara cea mare. Luminile sunt stinse, în casă domnește liniștea. Toți s-au întins să se odihnească în așteptarea sărbătorii. Zarva de pe străzi s-a potolit: și acolo totul așteaptă ceva, se pregătește. Doar în camera mea e încă aprinsă o lumânare, iar din liniștea care mă împresoară răzbat glasurile nopții tainice, glasuri ale trecutului de mai demult și de mai aproape.
Și cât de multe îmi spun! Nu, nu doar îmi spun, ci-mi șoptesc, mângâindu-mi simțirea, și trezesc una după alta amintiri din copilărie și din tinerețe. Toată viața mea s-a scurs în acest sălaș tihnit. Aici a atârnat leagănul meu din pruncie, aici pe urmă, între paturile fraților și surorilor mele, a stat și pătuțul meu. Aici, la fereastră, ședea și-mi tot pritocea, să mă adoarmă, bătrâna doică. Și niciodată stăruințele ei nu erau atât de zeloase și de convingătoare ca în seara aceasta, în ajunul Luminatei Învieri, și niciodată încăpățânarea copilului nu era atât de îndârjită. Cum să adormi seara, când toată ziua n-a fost decât un cântec vesel despre bucuria care urmează mâine, când încă de dimineață a început șirul acela de lucruri neobișnuite care se fac întotdeauna în casă înainte de o sărbătoare mare și care atrag și ocupă mai mult decât orice închipuirea copilului?
Încă de ieri s-au încheiat spălatul, frecatul și dereticatul, care au ținut două zile întregi; în dimineața asta toată casa arată ca nouă, proaspătă, măturată și împodobită: radiază un aer nou, aerul nerăbdării pline de bucurie. Iar azi au început alte munci; de îndată ce s-au întors de la liturghie, toți s-au apucat de felurite trebușoare – pregătesc hainele, vopsesc ouă; copiii iau jucăriile una câte una și, imitându-i pe cei mari, își curăță și-și spală mica lor avere. Câte discuții noi nu se stârnesc în această lume mică, câte griji și agitație pentru lucruri care, în ochii adulților, și-au pierdut de mult orice valoare, dar care pentru copil reprezintă ceva important, un mare eveniment! Mâine e „Hristos a înviat!“! Mâine e sărbătoare! Și adultul n-are să priceapă niciodată câtă minunăție se află pentru copil în acest singur cuvânt: „sărbătoare“! Copiii mai mari știu că se vor duce cu familia la biserică, așa că s-au culcat mai devreme, împreună cu adulții, în așteptarea nopții. Vor să doarmă și nu pot; cei mici pot și nu vor. Și cum să doarmă, când de peste tot din paturi răzbate șopot, se aud discuții întretăiate despre ce va fi mâine, ce a fost azi? Cum să doarmă, când, din toate colțurile, în lumina candelei, îl privește chipul tainic al sărbătorii?
Oboseala își ia însă obolul. N-ai izbutit s-o îndupleci pe mama să te ia la biserică, încerci s-o îndupleci pe dădacă: „Dădăcuță iubită! Trezește-mă și pe mine când o să pornească în jurul bisericii!“ Și dădaca promite – ar promite orice pe lume, numai să se astâmpere țâncul. Atâta că, din alte paturi, copiii mai mari, fericiții, izbucnesc în râs auzind promisiunile dădacei – și iar se ridică din așternut copilul neastâmpărat, și iar vrea s-o înduplece pe dădacă, și iar o silește a zecea oară să-i promită că așa va face, că n-o să uite. Bătrâna dădacă, pesemne, într-adevăr n-o să uite: căci e supărată tare pe năzdrăvanii mai mari, care-l tot tulbură pe cel mic și nu-l lasă să adoarmă. Și ațipești cu dulcea speranță; însă teama că dădaca te minte răzbește somnul, și copilul pe jumătate adormit o pune încă o dată să-și repete promisiunea.
– A adormit! spune dădaca. Slavă Cerului!
Adânc e somnul copilăriei: mâine deja va fi lumină când se va trezi țâncul, legănat și adormit de dulcea promisiune, și are să-i vină să plângă văzând că noaptea a trecut și a trecut și Utrenia luminatei zile. Dar cum să plângi, când sărbătoarea e deja aici și te privește vesel în ochi și când lângă pat stau dădaca, stau frații și surorile și te sărută, și râd, și de peste tot se aude: „Hristos a înviat! Hristos a înviat!“?
Dar nici în somnul cel adânc nu ațipește mereu luminata speranță a copilului. Se întâmpla să mă trezească în chiar clipa când toată Moscova se învăluie într-un vuiet tainic, când mii de glasuri de aramă se contopesc în prima cântare adusă Mântuitorului înviat. Se întâmpla să sară din pat copilul, iar dădaca, rămasă acasă, să-l ducă în brațe la fereastră și să-i arate luminile care sclipesc pe clopotnițe și făcliile alaiului de credincioși. Preț de câteva clipe totul amuțea în odaie și copilul pe jumătate adormit, pe jumătate treaz, ciulea urechile, alături de bătrână, la ultimele clopote trase pe rând în biserici, apoi adormea din nou în pătuțul lui, iar bătrâna dădacă îi cânta cu glas tremurat: „Hristos a înviat!“ și „Luminează-te, luminează-te“. Și ceea ce vedea și auzea atunci prin somn, astăzi, ca un vis dulce, vede și aude din trecutul depărtat și cețos…
Prima dată la slujbă! Doamne, cum i se zbătea inima când, în sfârșit, mama s-a hotărât să-și ia pentru prima oară copilul la Utrenia Învierii! Ești trimis să dormi, dar nu-ți vine să dormi, doar aștepți, oră după oră, să vină odată clipa râvnită. Și iat-o că vine. După liniștea în care s-a cufundat întreaga casă, acum și de sus, și de jos, și din toate ungherele se înalță zarva plină de bucurie a pregătirilor. Îmbrăcat de sărbătoare, mergi noaptea pe strada încă întunecată – încă n-au bătut clopotele, în biserică e întuneric, dar lumea s-a strâns deja, fiecare se grăbește să-și ocupe locul, și stau toți, îmbrăcați de sărbătoare, cu lumânări noi, și în toată biserica se răspândește murmurul tainic al așteptării. Se aprind făcliile din candelabrele cele mari – ai zice că n-au fost aprinse niciodată. Îndată ce se face lumină, biserica se arată plină de oameni, toți privesc cu bucurie și e o bucurie să-i privești pe toți. Apoi, deodată, cineva alături își face cruce, căci a auzit clopotul catedralei; se aude, într-adevăr, încă o dată, și încă o dată, și se pornesc în cor sunetele minunate, tainice, și în cele din urmă și clopotul nostru, al bisericii, acoperă cu dangătul lui gros întregul cor și înghite toate sunetele. Ce bine e, Doamne Dumnezeule! Ce bine e să stai lângă mama, lângă frați și surori, să asculți glasurile tainice ale clopotelor, să te uiți cu ochi mari în jur și să aștepți, să aștepți cu toată ființa ta!
Iar pe urmă… Pe urmă e o lume întreagă de senzații noi pentru copilul răscolit de emoții. Se scot din altar icoanele vechi, care au stat până acum deoparte, pe care nu le-ai văzut niciodată, se iau de la locul lor prapurii, pe care nu i-ai văzut încă nicicând în mișcare, se cântă „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule“ și procesiunea pornește. Și iată că se închid ușile, biserica e plină de norod, toți și-au aprins lumânările, toți au fețe liniștite și solemne și stau tăcuți-tăcuți, fără o vorbă. Copilul se simte ca într-o vrajă, privește în jur – bătrâna dădacă stă alături, cu un ciot de lumânare aprins în mână, se roagă și plânge, frații, surorile și mama îl privesc drept în ochi fără să zâmbească, și e liniște, de parcă nu-i nimeni în biserică, și pe deasupra acestei tăceri umblă doar vuietul sărbătoresc al clopotelor. Doamne, ce va fi? E atât de bine și de ciudat! Și iată că în spatele ușilor se aud chemările întrerupte ale preotului și răspunsurile corului, și mulțimea foșnește, oamenii își fac cruce, se roagă și șoptesc. Deodată se deschid ușile și se aude tare: „Hristos a înviat!“ – și drept răspuns răsună dintr-o sută de piepturi: „Adevărat a înviat!“ Și curând toată biserica se alătură corului în cântările pline de bucurie ale Învierii.
Ah, cântări sfinte, tuturor știute, dragi tuturor! Care dintre ruși nu vă știe, și nu vă cântă, și nu răspunde la sunetul vostru cu toată inima sa? Și copilul, auzindu-vă pentru prima oară, simte cum freamătă de bucuria sărbătorii, iar bătrânul care a prăznuit Paștele de multe ori în viață, când vă aude, se preschimbă parcă iar în copil și-l slăvește pe Hristos cu bucuria copilului. De câte ori îmi ajungeți la ureche, de câte ori văd în închipuire noaptea luminată a Paștelui și biserica în sărbătoare, în suflet îmi înflorește și-și răspândește parfumul taina sărbătorii. Și copilăria atât de dragă, copilăria de mult trecută se privește în ea și se oglindește, și în ea se trezesc din nou speranțele și promisiunile cu care trăia și se bucura sufletul în vremurile acelea binecuvântate. În nădejdile și promisiunile acelea sunt lumina și nădejdea întregii vieți, ecoul sărbătorii veșnice, reflexia zilei niciodată înserate din împărăția lui Hristos. La o parte, griji amare! Chiar și dacă ceea ce aștepta inima nu s-a împlinit, chiar și dacă lucrurile la care mi-e groază să mă gândesc și de care mi-e groază să-mi aduc aminte rămân în viața mea, stau cu mine aici, lângă mine; chiar și dacă cele în care sufletul a crezut și cărora li s-a dăruit l-au trădat, iar ceea ce i-a fost mai scump decât viața s-a săvârșit din viață; chiar și dacă ceea ce părea adevăr, frumusețe, lumină s-a dovedit minciună, beznă și infamie – viață întreagă, așa cum ești, cu toate câte le cuprinzi, mergi mai departe, nu mă tem! Căci, odată cu acest dangăt al clopotului, blestemul a căzut de pe tine; în clipa aceasta binecuvântarea Domnului te-a străluminat din nou, dintr-un capăt într-altul, de la prima până la ultima clipă, și strălucești în toată splendoarea ta, și scânteiezi, și palpiți de iubirea dumnezeiască, viață scumpă, binecuvântată, plină de lumină! Acoperită toată de roua lui Dumnezeu, spălată toată de sângele Mântuitorului meu, strălucitoare, curată, fără sfârșit și fără măsură, fără moarte, suferință și pierdere. Lumina Învierii lui Hristos ți-a dezvăluit adevărul, și viitorul tău s-a contopit cu prezentul și cu trecutul într-o singură conștiință a fericirii fără sfârșit! Ah, de-aș putea opri aceste clipe! De-aș putea păstra pentru totdeauna în suflet această armonie, de-aș putea începe să trăiesc și n-aș sfârși niciodată, cu aceste singure cuvinte, cu această singură simțire: „Hristos a înviat! Hristos a înviat!“
Traducere din limba rusă de Justina Bandol
Autor: Konstantin Pobedonosțev
Sursa: contramundum.ro