Industrialismul instaurează o ordine economică din care este eliminat specificul local şi ne înstrăinează de locul unde ne-am născut. El aplică aceleaşi metode şi tehnologii în estul şi vestul american, în Statele Unite şi în India. Continuă, astfel, colonialismul economic. Transferul puterii coloniale, pe care o deţineau monarhiile europene, către corporaţiile globale constituie, probabil, tema dominantă a istoriei moderne. Mereu a fost aceeaşi poveste a concentrării puterii economice exploatatoare în mâinile câtorva persoane străine de locurile şi oamenii supuşi exploatării. O astfel de economie este menită să distrugă, oriunde ajunge să domine, economiile agrariene adaptate locurilor respective. Unul dintre principiile fundamentale ale industrialismului a fost mereu acela de a forţa lucrătorii să muncească departe de casă.
De la început efectul ei a fost distructiv, împiedicând ocuparea forţei de muncă la nivel naţional şi ruinând economiile naţionale. Funcţia economică a gospodăriei o reprezintă tot mai mult consumul de bunuri cumpărate. Fermele au început să depindă tot mai mult de consum, prin urmare eşuează deoarece costurile pentru consum depăşesc veniturile din producţie.
Întrucât industrialismul nu se poate raporta la lucrurile vii decât ca la nişte maşini şi nu le poate acorda decât o valoare utilitară, concepe agricultura şi silvicultura ca forme de exploatare. Astfel, nu poate utiliza pământul fără a abuza de el.
Dispreţul manifestat în industrialism faţă de micile proprietăţi, faţă de mediul rural sau natural se traduce în dispreţ faţă de sistemele economice descentralizate, faţă de orice formă de autonomie locală în procurarea hranei sau în satisfacerea altor nevoi. „Soluția” industrială este aceea de a extinde la scară uriaşa munca şi comerţul. Astfel, Marile Idei, Marile Finanţe şi Marea Tehnologie sunt aplicate micilor comunităţi, economii şi ecosisteme rurale – industria şi experţii fiind străini şi ostili locului în care sunt aduşi. Nu se pune niciodată problema adaptării ideilor, scopurilor sau tehnologiei la specificul acelui loc. Rezultatul este că probleme care pot fi remediate la nivel local sunt înlocuite de probleme globale, pentru care nu există rezolvare globală. Între timp, companiile globale au redus sau au anulat posibilitatea remedierii problemelor la nivel local. Exact aceasta este situaţia în agricultura actuală. Forţarea tuturor localităţilor rurale să se conformeze condiţiilor economice impuse din afară de câteva corporații mari a cauzat probleme de cele mai mari proporţii, precum distrugerea solului, scăderea diversităţii genetice, poluarea apelor subterane, probleme care pot fi remediate doar prin practicarea unei agriculturi în cadrul unor ferme mici locale, alimentate cu energie solară, diversificate. Însă această remediere va fi dificilă, după jumătate de secol de agricultură industrială.
Astfel, economia industrială este în mod inerent agresivă. Provoacă sărăcirea unui loc cu scopul de a îmbogăţi peste măsură alt loc, potrivit ambiţiei colonialiste care o animă. O parte a costului „externalizat” al acestei colonizări este declanşarea unui şir nesfârşit de războaie.
Industrialismul începe cu invenţia tehnologiei. Agrarianismul porneşte de la lucrurile date: pământ, plante, animale, vremea, nevoia hranei şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi privind practicarea agriculturii. Industrialiştii sunt mereu gata să ignore, să vândă sau să distrugă trecutul pentru a câştiga bogăţia, confortul şi fericirea care nu au existat deloc înainte, dar pe care aşteaptă să le aibă în viitor. Fermierii agrarieni ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut.
Ceea ce lipsește în mod izbitor din economia și cultura industrială este ideea restituirii. Industrialiștii se raporează la lume și la oameni prin acte directe de violență. În general, luăm fără să cerem, folosim fără respect sau recunoștință și nu oferim nimic în schimb.
A percepe lumea şi viaţa ca daruri de la Dumnezeu înseamnă a înţelege economia umană ca fiind într-o criză morală continuă. Viaţa noastră alcătuită din nevoi şi eforturi ne determină, inevitabil, să folosim în timp lucruri aparţinând eternităţii şi să conferim valoare finită unor lucruri recunoscute că fiind infinit valoroase. Este o situaţie periculoasă, care ne cere precauţie, smerenie, săvârşirea cum se cuvine a muncii noastre, respectul faţă de limite. Ne impune să ne asumăm responsabilităţi complexe prin folosirea cu grijă a darurilor pe care le-am primit şi preocuparea de a dărui şi noi în schimb, ceea ce se numeşte gospodărire. Pentru aceasta, este esenţial să înţelegem valoarea nemăsurată a resurselor.
În orice concepție agrariană, problema limitelor este esențială. Fermierii agrarieni înțeleg lucrurile și trăiesc ținând cont de propriile limite. În gospodăria alcătuită după model agrarian, tot ceea ce se întâmplă este determinat sau condiționat de înțelegerea faptului că există suficient pământ, suficientă apă în cisternă, destul fân în hambar și porumb în iesle, destule lemne de foc în magazie, destule alimente în pivniță sau în frigider, suficientă putere în brațe – și că nu e nevoie de o cantitate mai mare din toate acestea. Acest mod de înțelegere a lucrurilor îi determină pe oameni sa aibă o atitudine cumpătată, asigură armonia în familie, relațiile bune de vecinătate si posibilitatea existenței unei economii locale. În cadrul unor limite acceptate, toate acestea devin necesități. Sensul agrarian al abundenței este legat de experiența cumpătării și a posibilității îmbunătățirii traiului respectând limitele.
Acest lucru este opusul ideii industriale că abundența este creată prin violarea limitelor prin mijloace precum mobilitatea oamenilor, mașinile de extracție, transportul pe distanțe lungi, progresul științific și tehnologic. Dacă epuizăm toate posibilitățile pe care ni le oferă un loc, importăm bunuri din locuri îndepărtate sau ne mutăm în alte locuri. Dacă natura ne oferă prea greu roadele ei, i le vom smulge cu forța. Dacă permitem ca lumea să devină prea toxică pentru existența albinelor, oameni de știință pricepuți, probabil cei de la Monsanto, vor inventa mici roboți care vor poleniza florile și vor face miere.
Indiferent de ce ar stabili piața, pământul are valoarea pe care a avut-o mereu: aceeași valoare pe care o au mâncarea, îmbrăcămintea, adăpostul și libertatea; valoarea lui este echivalentă cu valoarea pe care o are viața.
Am văzut mici gospodării situate pe un pământ nedorit de nimeni, și totuși care asigură suficientă hrană, o starea de mulțumire și procurarea de alte bunuri necesare. Oamenii care locuiesc în aceste gospodării practică o agricultură de subzistență – discreditată de către economiștii agricoli și de către alți oameni învățați aparținând erei industriale –, iar ei asociază mereu frugalitatea cu abundența. (…) Chiar și acum, dacă ar fi interesați, economiștii agricoli ar putea găsi mici fermieri care au prosperat nu prin extinderea tot mai mare a dimensiunii fermelor lor, ci prin practicarea normelor străvechi de cumpătare și subzistența, prin acceptarea limitelor propriilor gospodării și știind cât de important este să aibă puțin pământ.
Evident, în societatea industrială, a fi lipsit de pământ nu înseamnă mereu a nu avea un loc de muncă și o casă. Dar capacitatea economiei industriale de a asigura locuri de muncă și case depinde de existența prosperității, însă existența acestui tip de prosperitate din economia industrială este foarte nesigură. În cazul acesta, economia depinde de sporirea unor lucruri care nu sunt folositoare – de ceea ce Edward Abbey numea „ideologia creșterii celulelor canceroase” – și de lăcomia oamenilor cu putere de cumpărare. În lipsa unor aspecte precum creșterea, lăcomia și abundența, oamenii care depind de economia industrială ajung repede să suporte consecințele faptului de a nu avea pământ: lipsa unei slujbe, a unei case și sărăcia. Toate aceasta nu sunt teorie. Le-am vazut petrecându-se sub ochii noștri.
Susținătorii practicilor agrariene se înmulțesc și aceștia nu sunt doar câțiva fermieri și oameni de la țară. În categoria susținătorilor sunt incluși și grădinarii urbani, consumatorii urbani care cumpără alimente de la fermierii locali, consumatori care au devenit neîncrezători în privința calității și siguranței sistemului alimentar corporatist – cu alte cuvinte, oameni care înțeleg ce înseamnă a nu avea pământ.
sursa: orionmagazine.org
(Traducere: Irina Bazon)