Traim in vremurile de aur ale crizei romanesti, cand inca ne mai permitem sa mai ignoram realitatile crizei si sa ne preocupam de criza politica. Ne permitem pentru ca credem ca totul este stabil in jurul nostru. La fel de bine, ne permitem replici sarcastice cand discutam despre economie.
Se apropie capatul drumului. Bancile au finantat corespunzator deficitul bugetar iresponsabil de anul trecut; s-au platit pensii si salarii.
FMI a venit la timp si a salvat Europa de Est pentru a nu extinde criza. Din banii FMI s-au platit pensii si salarii, dar s-a tinut si cursul jos.
Consumul si cererea interna au scazut, aducand procesul dezinflationist foarte aproape de proiectiile BNR. Practic, 9 luni am inghetat timpul in asteptarea unei salvari – “revenirea” din criza.
In toate aceste 9 luni s-a consumat destul munitie. Datoria publica a crescut, ratele de dobanda de politica monetara au scazut, cursul a fost subventionat cu ajutorul banilor FMI.
Ne apropiem de o fundatura – de stagflatie. Stagflatia inseamna inflatie si scadere economica sau cresteri foarte mici.
De ce am avea inflatie? Preturile administrate nu vor mai putea scadea, iar efectul cresterii TVA nu va ajuta la reducerea inflatiei.
Nu vor mai exista motoarele cresterii de pana acum, si vom fi fortati sa concuram cu restul Europei si cu altceva decat cu apartamente si terenuri intravilane.
Daca acum inca ne mai intrebam cand se va opri economia din cadere, marea problema a anului viitor este cum o vom reporni. Devalorizarea monedei sau devalorizarea interna – raman singurele raspunsuri.