Copilului îi lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una dintre condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi, prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor, cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive.
Televizorul nu numai că nu favorizează o participare interactivă la procesul de cunoaştere, ci, dimpotrivă, presupune o experienţă pasivă şi pasivizantă pentru mintea umană. După vizionarea prelungită, copiii vor avea tendinţa de a rămâne în aceeaşi stare de pasivitate sau de neimplicare în cunoaşterea lumii reale. Celor care se uită mult la televizor li se sărăceşte în mod proporţional capacitatea de a imagina jocuri, le slăbeşte dinamismul mental. J. Healy subliniază faptul că: “Întrucât în configurarea sistemelor neuronale, conexiunile se realizează ca răspuns la efortul presupus de o activitate mentală, a-i introduce pe copii în mediul TV, a le deprinde mintea cu plăcerea facilă a vizionării înseamnă să le punem într-un risc real dezvoltarea abilitaţilor mentale”. (Healy, 1990)
Problema fundamentală pe care o ridică vizionarea TV în ceea ce priveşte dezvoltarea structurilor corticale este gradul ridicat de repetitivitate (zilnic), durata şi intensitatea experienţei vizionării. Având în vedere aceste constatări, devine justificată întrebarea pe care şi-o pun tot mai mulţi cercetători din lumea occidentală atunci când constată declinul principalelor abilităţi intelectuale la tinerii noii generaţii:
Este posibil că ritmul vieţii contemporane, când mulţi copii sunt în mod constant stimulaţi din afară, când ei nu mai au timp să stea să gândească, să reflecteze, să vorbească cu ei înşişi (limbaj intern) să facă posibilă apariţia unor schimbări structurale (morfologice) în creierul noii generaţii?” (…) “Este posibil ca tinerii care petrec zilnic un timp îndelungat în faţa televizorului să aibă creierul dezvoltat diferit fată de al acelora care se implică în activităţi fizice, interpersonale şi cognitive?
Răspunsul pe care-l dau la această întrebare cercetători renumiţi ca dr. William T. Greenough de la Universitatea din Illinois, o autoritate recunoscută în domeniul dezvoltării corticale, sau dr. Richard M. Lerner, profesor la Universitatea de Stat din Pennsylvania, specialist în dezvoltarea mentală a copiilor şi a tinerilor, este unul afirmativ:
“Da – răspund ei – din moment ce tinerii sunt atraşi de un alt tip de activitate (privitul la TV) decât cei aparţinând altor generaţii, atunci şi funcţia, şi structura creierului lor vor fi alterate. (…) Creierul are tendinţa (aşa este făcut el) de a repeta aceeaşi experienţă; neuronii învaţă să reproducă modelul de răspuns deja format, ceea ce, de altfel, ne arată cum învaţă oamenii. Noi, de fapt, nu realizăm că ceea ce învăţăm sunt obiceiuri sau deprinderi. Ori de câte ori copiii fac ceva în mod repetat ar trebui să ne întrebăm: este aceasta o obişnuinţă pe care dorim ca ei să o aibă (lucru valabil din punct de vedere funcţional şi la adulţi)?” (Large,2000)
Aşadar, deprinderile formate prin repetiţie determină constituirea unor modele neuronale specifice (de răspuns cortical la stimulii de mediu), modele care se vor repeta în viaţa cotidiană şi care vor influenţa perceperea şi reflectarea mentală a realităţii.
A-i învăţa pe copii cu televizorul şi a cultiva acest obicei în viaţa noastră înseamnă, de fapt, a modela nişte structuri neuronale care determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea TV; înseamnă să le obişnuim creierul cu atitudinea pasivă, să-l facem dependent de “plăcerea facilă a ecranului video”, să “îi slăbim abilităţile mentale” obişnuindu-i să nu reflecteze, să nu gândească realitatea, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenţie la problemele pe care le întâmpină.
Astfel, uitatul la televizor nu va constitui numai o obişnuinţă cotidiană, ci se va cristaliza într-o structură corticală care va influenţa semnificativ întregul orizont de conştiinţă şi existenţă al telespectatorului. În cele ce urmează, vom încerca să vedem în ce fel modificările majore pe care vizionarea TV le induce în cortexul telespectatorilor se reflectă în structura şi funcţionarea creierului tinerilor noii generaţii.
Primul efect al televiziunii este crearea unei atitudini mentale pasive
Toate studiile privitoare la efectele televiziunii, fie că se referă la copii, fie la adulţi, constată că vizionarea este un factor important în generarea unui comportament pasiv. (Mander, 1978) Proporţional cu timpul dedicat vizionării, se poate constata o micşorare a vigilenţei generale. (Healy, 1990) De asemenea, se înregistrează o scădere vizibilă a perseverenţei, a voinţei şi dispoziţiei de a urmări activ rezolvarea unei probleme.
Din punct de vedere neurologic, cercetătorii explică acest fenomen prin apariţia unei dependenţe de ritmul cerebral alfa, activitate corticală cu care omul se deprinde pe parcursul miilor de ore petrecute în faţa ecranului. Obişnuiţi de mici cu această stare mentală, oamenii vor fi permanent inclinaţi sau atraşi de activităţile distractive ce introduc mintea în aceeaşi stare pasivă, de relaxare. Prin afectarea activităţii cortexului prefrontal, televiziunea conduce, de asemenea, la reducerea activităţii voluntare, un simptom specific acestei afecţiuni.
Pe termen lung, vizionarea TV diminuează puternic capacitatea de implicare în propria existentă, determină pasivitate în planificarea activităţilor viitoare şi în organizarea programului zilnic, cultivă plictiseala~, dezinteresul sau apatia.
Oamenii găsesc tot mai greu energia, dispoziţia şi puterea de a lupta pentru a-şi schimba viaţa. Ei nu mai pot lua hotărâri singuri, nu se mai pot opune nici unei măsuri politice, sociale sau comunitare. De altfel, proporţional cu creşterea timpului petrecut la televizor, scade dispoziţia sau plăcerea unei implicări în viaţa comunitară şi chiar în cea de familie.
În principiu, televiziunea cultivă plictiseala, dezinteresul sau apatia şi inhibă comportamentele sau iniţiativele de ordin subiectiv, ca reflex al voinţei şi reflecţiei personale.
Practic, după cum sugerează mulţi dintre cercetători, vizionarea TV contribuie în mod esenţial la diminuarea controlului interior al proceselor mentale şi la preluarea acestuia de către mediu (stimulii externi sau mijloacele de manipulare), “antrenându-i pe oameni pentru a fi momâi (zombi)”. (Mander, 1978)
Vizionarea TV defavorizează dezvoltarea emisferei cerebrale stângi
Cercetările făcute de-a lungul anilor au demonstrat faptul că funcţiile pe care le coordonează cele două emisfere cerebrale în cadrul actelor cognitive sunt complet diferite.
Emisfera dreaptă guvernează procesele ce presupun o percepere globală şi simultană, imaginaţia emoţiile, culorile etc.
Emisfera stângă se ocupă de procesele liniare, analitice şi succesive. Ea mediază gândirea logică, deductivă, analiza şi sinteză. Analizează şi aranjează detaliile în ordine (de exemplu, conceptul de timp sau relaţia cauză- efect). De reţelele emisferei stângi depinde bună stăpânire a gramaticii, aşezarea cuvintelor în frază (sintaxă).
Studiile efectuate arată că “oamenii primesc informaţiile de la televizor, în mod principal, prin intermediul acţiunii vizuale sau prin sunete non-verbale – bubuituri, trosnituri (booms, crashes), muzică – şi nu ca urmare a dialogului”, ceea ce, desigur, indică o stimulare preferenţială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Însă lucrurile nu se opresc aici. Se pare că mediul televizual cultivă preferenţial şi maladiv emisfera dreaptă, în timp ce, concomitent, o inhibă pe cea stângă. Aceasta explică de ce, pe parcursul vizionării, activitatea emisferei stângi este redusă extrem de mult.
Prin urmare, televiziunea, se dovedeşte a fi mijlocul care subminează activitatea şi dezvoltarea emisferei cerebrale stângi. Acest lucru este, de altfel, observat de mulţi dintre educatorii ţărilor occidentale, care afirmă că astăzi copiii au un comportament ce vizează activarea preferenţială a emisferei drepte. (Healy, 1990) Maria Winn spune că “timpul petrecut de copii în faţa televizorului, ca timp cheltuit în activităţi non-verbale, prioritar într-o activitate vizuală, conducând la nedezvoltarea emisferei stângi, subminează dezvoltarea limbajului şi a cititului”, (Winn, 1996) Soţii Emery sunt mult mai fermi.
Studiile realizate de ei demonstrează că “suprastimularea sistemelor non-verbale ale emisferei drepte, prin vizionare excesivă, chiar şi la copiii înzestraţi, poate duce la o vătămare a căilor neuronale esenţiale dezvoltării vorbirii, scrisului şi gândirii critice (ariile emisferei stângi), dacă acestea nu sunt deplin dezvoltate”. (Healy, 1990)
Prin urmare, gândirea logică şi analitică, exprimarea corectă, gramatical vorbind, a ideilor, cititul, scrierea, raţionamentul matematic şi ştiinţific, împreună cu alte abilităţi din cele procesate de emisfera stângă, sunt puse în criză în societatea modernă, prin vizionarea excesivă a televizorului şi prin utilizarea calculatorului.
Atât de puternic este declinul facultăţii de a raţiona în America şi în ţările occidentale în general, încât sintagma generaţia weak reasoners (“a celor care raţionează slab”) a devenit extrem de răspândită în mediile de specialitate. Cercetătorii apreciază că, odată cu trecerea timpului, criza gândirii analitice şi chiar capacitatea rezolvării logice a unor probleme de viaţă se va adânci extrem de mult.
Raţionamentul matematic abordarea unor discipline ca fizica, chimia sau, în general, a gândirii ştiinţifice va fi încă una din problemele cu care se vor confrunta generaţiile viitoare, în condiţiile în care nu se va face nimic în vederea eliberării de sub tirania televizualului.
Sursa: Carte Romaneasca