În octombrie s-au împlinit 607 ani de la prima atestare documentară a orașului Cernăuți. La 8 octombrie 1408, Alexandru cel Bun le dădea, printr-un hrisov, unele înlesniri negustorilor din Lemberg (Liov). Dar orașul crescuse cu mult înainte ca un trup de piatră și lemn într-un cot verde al Prutului. A fost ridicat de moldoveni, era locuit de moldoveni și era al moldovenilor din tânărul stat moldovean. Și acum nu mai e.
Rostesc în gând numele acesta: Cernăuți. Îmi sună familiar, mai ales după o vară în nordul Moldovei, când am trecut de atâtea ori prin localități cu aceeași sonoritate în denumire: Rădăuți, Bălcăuți, Toporăuți, Sinăuți, Gorbăuți, Pătrăuți, Vășcăuți, Frătăuți, Milișăuți. N-o spun ca argument lingvistic pentru apartenența Cernăuțiului la spațiul românesc. Doar repet în gând numele acestea ca pe o poezie în monorimă, monotonă și sfâșietoare ca un bocet.
Spun nordul Moldovei, și nu Bucovina. Bucovina e o invenție a ocupantului și noi o folosim ca și cum ar fi a noastră, istorică și legitimă. Acolo era Țara de Sus a Moldovei. Un toponim, nimic mai mult. Voievozii Moldovei nu domneau peste o țară din care o bucată se chema Bucovina, ci era toată, de la Ceremuș la Dunăre și de la Carpați la Nistru, o singură țară, toată Țara Moldovei. Pe atunci o bucovină era un făget, o pădurice cu numele venind din slavul „bukov”, fag. Substantiv comun. În 1775, când Imperiul Habsburgic a rupt partea de nord a Moldovei, a inventat denumirea de Bucovina. Și noi o folosim ca și cum Bucovina ar fi un ținut distinct, rupt geografic și istoric de Moldova. Sună frumos numele ăsta, Bucovina, dar eu unul nu-l recunosc. E ca și cum aș consimți la raptul odios. Eu știu de Moldova și atât. Cea mai mare provincie istorică a României. Iar Cernăuți este un vechi oraș moldovenesc. Adică românesc.
Închid ochii și încerc să recompun sub pleoape, în jocul acela de umbre și forme bizare, ceva din Cernăuți: chipul cuiva, o clădire, o bucată de cer, un copac… Și nimic din memoria vizitelor mele în Cernăuți nu vine la chemare sub cortina pleoapelor, doar acea cădere cosmică a unor forme variabile, vinișoare de lumină, baloane, pete diforme, licurici, steluțe apoase, și din toate aceste ebuliții ale fiziologiei rămâne la urmă doar ceva de forma unei lacrimi care cade iar și iar, cum umbla imaginea, de sus în jos, la televizoarele vechi, dereglate. Pentru mine Cernăuțiul e o lacrimă.
Vara asta am ajuns prima oară acolo.
Un pumn nevăzut m-a izbit fără milă în coșul pieptului când am văzut gardul de sârmă dintre frontiere. Nu un gard simplu, ci o rețea de garduri impenetrabile. Exact pe pământul bunicii Alexandra, gazda mea din vara asta, în Mihăileni. Îmi spusese la plecare: „Acolo avea tata un pogon, unde e vama acum“. Bunica s-a născut dincolo, în Ucraina de azi. Au tras un gard de sârmă ghimpată prin mijlocul satului ei. Au tras un gard cu gheare de fier prin sufletul ei. Au bătut pari în trupul României. Și parcă și prin carnea mea au tras gardul acela de fier. Așa am simțit atunci. Fizic. Atroce.
A fost o suferință crâncenă să văd Cernăuțiul. La capătul unui drum poticnit, cu mașina hodorogind prin gropile și cocoașele asfaltului, printr-o nesfârșită paragină prăfoasă, ca într-o țară părăsită, orașul răsărea posac din sălașul lui de păduri, din brâul Prutului. Dacă aș fi fost dus în somn la marginea orașului și lăsat acolo, la trezire n-aș fi putut spune din prima în ce țară mă aflu. La perifieries sunt casele acelea fără identitate din mai toate orașele acestei părți de Europă, crescute alandala din rutina unor arhitecți de ghișeu, fără gust, fără culoare, un ghiveci internațional de forme și tendințe. Apoi, pătrunzând pe strada principală, Holovna, prelungire a șoselei ce vine de la graniță, am văzut peste tot inscripții numai și numai în ucraineană. Abia ele mi-ar fi dat un indiciu că mă aflu pe teritoriul unui stat slav.
În tot Cernăuțiul, deși acolo trăiesc vreo 17.000 de români și multe alte mii vin zilnic din satele românești ale oblastiei, nu există nicio inscripție publică în limba română. Las la o parte instituțiile românești, cum ar fi Centrul Cultural Român sau Societatea Culturală „Mihai Eminescu“, mă refer la instituțiile administrației ucrainene, la magazine, la parcuri, la școli, spitale și așa mai departe. Orice element românesc cu oarece vizibilitate a fost scos cu minuție draconică din oraș. Zidurile au fost răzuite, s-a dat cu ciment peste însemnele românești, cu vopsea. Te uiți în jur și simți că te sufoci într-o mare slavă, ostilă, cauți cu disperare un reper românesc acolo, ca pe o gură de aer, și nu găsești. Abia după primul cerc periferic, cum înaintezi pe Holovna spre centru, răsufli o dată, tare, să te țină până la următoarea respirație: stingheră, într-o margine de scuar prăfuit, dai de statuia lui Paul Celan. Și numele lui e scris cu caractere latine! Ți se pare o adevărată minune.
Tot drumul, de la graniță și până în cercul central al orașului, ai senzația că străbați un ținut străin, într-un timp revolut. Ți se pare că ai recăzut fatal în epoca hidoasă a comunismului, cu murdărie peste tot, sărăcie, cârpeală, tristețe. Dar cum ajungi în vechiul Cernăuți, cel moldovenesc, peste care austriecii au ridicat în 150 de ani un burg occidental, apăsarea comunismului dispare brusc. Ești deodată pe altă lume. Austriecii au vrut să arate chiar de la graniță forța economică a imperiului, ambițiile lui civilizatoare.
Centrul vechi este o Vienă în miniatură. Nu e un cartier de câteva străduțe, cât ar ocoli într-o fugă un câine alungat cu bățul, nu e un perimetru de câteva clădiri, precum Centrul Vechi al Bucureștiului, ci e un oraș mare în mijlocul unui oraș și mai mare. Și nici câini vagabonzi nu întâlnești.
Rușii, luând cu japca nord-estul Moldovei de la România, au rusificat forțat, într-un efort uriaș, tot teritoriul furat. Într-o singură noapte, în 13 iunie 1941, au încărcat în vagoane de vite și au deportat în Siberia aproape 10 la sută din populația românească. Au adus în loc populații străine, din cotloanele îndepărtate ale impriului. Au sădit teroarea în inimile românilor. Le-au transformat bisericile în grajduri. Le-au ars abecedarele, le-au interzis școlile românești, le-au stâlcit numele, le-au stricat obiceiurile, credințele, amintirile. Iureșul asiatic, primitiv, a stins încet-încet suflarea românească până aproape de dispariție. Sângele românesc a fost stors fără milă în teascul istoriei. Să ne mai lase trâmbițașii cu scrobeală academică, acei ce vorbesc înflăcărați despre marea cultură a Rusiei, căci Rusia a exportat mai multă dictatură decât cultură, iar imperiile construite de marea Rusie – țarist și sovietic – au la catastif mai mulți oameni uciși sau schilodiți și mai puțini adăpați la Cehov, Dostoievski, Esenin, Ceaikovski, Rubliov sau Berdiaev. Totuși, oricât de puternică a fost furia rusificării, stricătorii bisericilor și ai marilor edificii românești n-au îndrăznit să se atingă de Mica Vienă din Cernăuți. Norocul a făcut ca nici războiul să nu distrugă prea mult, s-a și refăcut pe ici, pe colo, astfel încât astăzi Cernăuțiul are această bijuterie urbană fără pereche în această parte de lume, un deget princiar împins de Occident în lutul cu paie al Estului înapoiat.
Străzile sunt pavate cu macadam. Denivelat, spart, crâmpoțit, dar măcar pavelele sunt acolo, n-au fost vândute ca în București, și poți spera că o mână de gospodar le va pune cândva frumos la locul lor. Clădirile mari, colorate, curate, cresc orgolioase din valurile de piatră ale străzilor și fac o priveliște pur și simplu fascinantă. Nu pot spune exact de ce m-am oprit aproape la fiecare clădire și am privit-o cu un entuziasm, cu drag, cu emoție. Poate exultam la frumos, poate tresărea în mine o nostalgie națională, revolta că ni s-a furat pământul de sub oraș fantastic, o furie neputincioasă, îmblânzită de înfățișarea superbă a Cernăuțiului vechi, de măreția lui pașnică.
Nicăieri pe tot teritoriul istoric al României nu ai să găsești, una lângă alta și pe un spațiu așa de vast, atâtea clădiri în care ingineria și arta se îmbrățișează și dau glorie spiritului urban. Splendoare și calcul, îndrăzneală și cumpătare, suplețe și trăinicie, toate respiră din centrul istoric al Cernăuțiului într-un joc subtil al paradoxurilor. O strălucire care te umple, în același spirit contradictoriu, cu o bucurie enormă și cu o tristețe sufocantă. Pe de o parte bucuria fără granițe politice a frumosului, însuflețirea pe care ți-o dă triumful civilizației, respectul înalt pentru ceea ce s-a ales și s-a păstrat mai bun dintr-o epocă. Iar pe de altă parte continuul, tot mai puternicul strigăt de durere care urcă în gât ca o ghiulea fierbinte când știi că pământul ăla ți-a fost furat, istoric, de sub picioare. Ești pe pământul străbunilor tăi, dar nu în țara ta. Și în jur se vorbește numai și numai într-o limbă care nu e a ta. Rar, când auzi o vorbă românească, tresari și îți vine să te agăți de omul acela ca naufragiatul de ceva plutitor în mijlocul oceanului. Dar asta mi s-a întâmplat numai o dată. Și e bine să nu arăți că ești român. Nu vei fi bine văzut. La marele bal al splendorii urbane din vechiul Cernăuți ești, de fapt, intrusul ce se prăbușește la sfârșit, sufocat de strânsoarea costumației de împrumut. Nici localnicii români nu-și declară toți adevărata naționalitate. Mulți se declară moldoveni – și sunt înregistrați ca atare –, alții nu îndrăznesc nici atât, se dau ucraineni.
Strigătul de durere țâșnește fără opreliști în fața monumentului Armatei Roșii. Armata care, scrie acolo, a eliberat Bucovina de sub jugul românesc. Până și în pliantele turistice scrie că între 1941 și 1944 orașul s-a aflat sub ocupație românească. Despre cum a ajuns Cernăuțiul oraș ucrainean nu se spune nimic, ca și cum istoria ar fi început la 1775, iar Uniunii Sovietice i-ar fi crescut din coaste un ținut numit Bucovina de Nord. Ce să faci cu această furie care te cuprinde în fața neadevărului pus în piatră? Într-un gest prostesc, dar făcut cu toată inima, am scris pe o bancnotă de un leu, cu chipul lui Iorga pe ea, „Vrem Bucovina înapoi!“ – Bucovina, să priceapă și ei! – și am prins bancnota în panoplia cu sute de bilețele, toate în ucraineană și rusă, dintr-un bar frecventat de studenți și profesori, pe lângă Universitate.
După prima vizită în Cernăuți, vara asta, am bolit mult timp. La a doua, la a treia vizită, când am trecut și prin satele românești din jurul orașului, rana s-a adâncit. Sufletul mi s-a umplut de puroiul nedreptății. Am tras în mine, adânc, suferința românilor din Moldova de Nord. Am scrâșnit din dinți. Am plâns. Când s-a ivit ocazia să merg iarăși în Cernăuți, n-am mai vrut. Și nu pentru că se anunțase, prin septembrie, constituirea unei brigăzi de „apărare a Bucovinei de pericolul românesc“. Ci pentru că nu am mai putut. Simțeam că m-aș fi înecat acolo. Fiindcă pentru mine Cernăuțiul este o lacrimă.
Autor: Viorel Ilișoi