Nu sunt adeptul opiniilor panicarde și radicale, precum că România cu Ponta președinte va fi o catastrofă, că ne va scoate din UE, că va desființa DNA și altele. Sau că Iohannis este soluția miraculoasă și a dat norocul peste noi că putem să-l votăm ca președinte. Pur și simplu în politica contemporană nu mai există binele sau răul absolut. Idei trăsnite precum cele de mai sus au fost evocate și în 2012 vizavi de venirea USL la putere și, iată, că nimic nu s-a adeverit. Ba dimpotrivă, am putea spune că DNA a fost mult mai eficientă în ultima vreme. Evident, asta nu se datorează lui Ponta sau USL, ci cred că a fost o evoluție naturală a lucrurilor.
Mai mult, ar trebui să precizăm că proiectul Roșia Montană (un subiect cu efecte sociale importante), care a luat un avânt spectaculos în perioada 2008-2012, a fost abandonat complet în ultimul an. Deci, nu atribui un succes sau altul unui anume om politic, ci pur și simplu propun o analiză plastică prin care să observăm cine cu ce a fost contemporan, pentru că din punct de vedere al percepției publice asta este relevant, asta rămâne lipit de numele unui om politic: realizările sau eșecurile care s-au întâmplat când a ocupat o anumită funcție publică.
Este importantă această relație temporală dintre un om politic și anumite evenimente pozitive în planul socio-economic, pentru a înțelege de ce Ponta este la 40% și dreapta este nevoită să recurgă mereu la improvizații. Căci da, Klaus Iohannis nu este altceva decât o improvizație, o găselniță de ultim moment, menită să genereze o victorie nemeritată și nemuncită. La fel cum a fost și Traian Băsescu sau Alianța DA, în 2004. Soluții miraculoase, persoane cool, funny, trendy care să țină locul unui proiect solid, unor idei adevărate, unei construcții pe termen mediu în materie de dreapta românească.
Din aceste motive, eu cred că se înșală teribil cei care au senzația că un candidat care sucește mințile poporului va câștiga alegerile doar fiindcă afirmă că e de dreapta, respectiv este anti-PSD. Fără istorie, fără proiect, fără idei, fără muncă. O metafizică totală, într-un stil postmodern desăvârșit. A mers cu Băsescu, în 2004, pentru că, mai ales acum, înțelegem perfect complexitatea politică a acestui personaj și forța sa electorală. Iohannis este cu totul altceva și nu se pot face comparații.
În plus, Iohannis nu merită să ajungă președinte. Nici de țară, nici de partid. Politic, vorbind. Dumnealui este un parvenit politic, a ars etape, a promovat nemeritat și singura sa calitate se numește orașul Sibiu. Dar vi se pare că Brașovul arată mai rău ca Sibiul? Dar Clujul? Și atunci de ce ACL nu îi susține la prezidențiale pe Scripcaru sau pe Boc, dacă calitatea de administrator de oraș e cea necesară și suficientă pentru a promova în fruntea partidul?! Sunt oameni în ACL care-și tocesc coatele ani de zile să ajungă vicepreședinți de filială, cu structuri în subordine, cu responsabilitatea a câte 2-3 centre de votare la fiecare scrutin, deci oameni de-ai partidului. Care credeți că este sentimentul lor față de Iohannis și evoluția sa bazată doar pe faptul că a fost omul potrivit la momentul potrivit?!
Nu spun că Klaus Iohannis nu ar putea fi un om politic extraordinar, ba chiar a dovedit anumite abilități de apreciat, inexistente la marea masă a politicienilor. Este serios, nu răspunde la provocări superficiale, nu joacă murdar, este consecvent și are o atitudine perfectă pentru un om ce deține puterea și decizia administrativă, adică este rece, calculat și responsabil. Însă, domnul Iohannis mai are nevoie de experiența jocului politic de la nivel central. Trebuie să învețe cum e cu Guvernul, cu Parlamentul, cu Serviciile, cu mass-media, fiindcă altfel riscăm să avem un nou Emil Constantinescu.
Dreapta, fără Iohannis, dar către succes
Practic, dreapta românească trebuie să facă ceea ce a făcut PSD, din punct de vedere conceptual politic. După înfrângerile usturătoare din 2004 și 2009, PSD a înțeles că doar mașinăria de vot și suportul politico-mediatic nu sunt suficiente pentru victoria la prezidențiale. Au înțeles că situația din 2000 nu se prea mai poate repeta și au nevoie de ceva nou și de o construcție pe termen lung. Iar chiar dacă multora nu le place, adevărul este că, față de ce a oferit până acum PSD, Victor Ponta și guvernarea sa din ultimii doi ani reprezintă cu totul altceva. Sunt mult mai atenți la scandaluri, mai riguroși în alegerea și promovarea cadrelor, cu o altă atitudine față de factorul extern și față de mediul de business. Iar acest lucru se vede în procentele obținute de Ponta peste partidul său, în primul tur.
La rândul său, dreapta trebuie înceapă o construcție serioasă, un proiect pe termen lung, în jurul unor valori, unor idei și în jurul unor oameni. Ideea fuziunii PNL-PDL se înscrie într-un asemenea plan. Deci s-a început bine. S-a continuat prost prin găselnița Iohannis, scos din joben și catapultat direct în fruntea partidului și în cursa pentru prezidențiale, după o trădare de zile mari.
Apoi, trebuie explicat și dezbătut la nivel național ce înseamnă dreapta, astfel încât să se formeze un electorat educat, stabil și cu potențial de creștere. Pentru că astăzi ești de dreapta dacă ești anti-PSD, ceea ce e profund fals și greșit. Astăzi, singurul mesaj mobilizator pentru dreapta este panica venirii PSD la putere. Curat strategie politică.
Iar dacă Iohannis va câștiga aceste alegeri, complet gratis, fără un minim efort intelectual sau politic, atunci dreapta iar se va mulțumi cu giumbușlucuri și improvizații și va amâna momentul adevărului, momentul de început al construcției.
Îmi doresc ca, în 2016, să pot vota un „PNL dodoloț” pentru proiectul pe care îl propune, pentru idei, pentru viziune, pentru omul sau oamenii pe care îi scoate în față. Vreau să ajung să îl consider pe liderul liberal mai inteligent, mai interesant, mai responsabili decât ce are concurența. Așa cum l-am votat pe Crin Antonescu în 2009, fiindcă credeam în el, nu ca să scap de Geoană și Băsescu.
Autor: Ciprian Purice