Vagabonzii

Panait Istrati spunea că “Vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute”. Societatea a evoluat într-un asemenea mod încât ne ţine prizonieri, legaţi de casă şi de locul de muncă. De fapt, înregimentaţi într-un sistem care trebuie să alimenteze mereu nişte cărţi de credit de pe urma cărora se acumulează averile uriaşe la vârful piramidei. Pentru asta, trebuie să fim anesteziaţi, prin reclame şi alte forme subtile de manipulare, sa consumăm cât mai mult: credite, bunuri de larg consum, televizune toxică, mass-media mincinoase. Astfel, anesteziaţi bine si dresaţi de rutina consumeristă şi cotidiană “casă-birou-supermarket-mall-casă-televizor-Internet”, zacem inerţi în week-end-uri în faţa aceloraşi televizoare, facem curat şi ne spălăm rufele. Exact cum deţinutul este responsabil să-şi facă ordine în celulă. Lunea o luăm de la capăt, alienaţi, stresaţi, frustraţi, dar frumos îmbrăcaţi, pieptănaţi, parfumaţi şi cu unghiile tăiate. Ne bucurăm stupid că iese soarele, că e vineri sau că am văzut un copac înflorit. Avem obligaţia de a fi normali, previzibili, politically-correct, morali, cuminţi şi muncitori. Că altfel, ni se spune, e anarhie şi murim de foame.

Avem, prin lege dreptul la o lună de concediu. Câţi însă îşi permit să fugă undeva departe, o lună întreagă? Urăsc cuvântul “sejur” din limbajul agenţiilor de turism. DOAR 7 zile libere, petrecute oriunde, îţi fac mai mult rău. Sunt bune, eventual, de-un concediu medical pentru vindecat o gripă. Sau pentru atunci când chiar eşti la pământ şi, ca să nu crăpi de epuizare şi stress, trebuie să dormi. Doar 7 zile sunt o bătaie de joc, o ipocrită concesie făcută de patron angajatului, pentru că te întorci mai obosit decât ai plecat.
În ultimii ani, mai ales de când s-a declanşat oficial “criza financiară”, am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni care au “evadat” din sistem. Brad Florescu şi Elena Stanciu, după mai mulţi ani petrecuţi în publicitate, s-au mutat în Thailanda şi acum îi învaţă şi pe alţii că viaţa poate fi şi altfel. Brad ne-a povestit despre Geni Gori, italianul care în ziua în care primăria i-a interzis să mai umble fumând după 8 seara pe plaja copilăriei lui din Napoli şi-a spus “Asta nu mai este Italia mea” şi a plecat unde a văzut cu ochii. Acum trăieşte fericit pe o plajă din Thailanda unde are o mică pizzerie. O plajă pe care se poate plimba oricând, poate fuma, se poate îmbăta, poate dormi sau poate face dragoste, dacă vrea – aşa cum au făcut generaţii întregi din familia lui pe plaja din Napoli.

Acum 2 ani, la o tavernă de pe malul mării din Grecia, am cunoscut-o pe Otilia, o tânără care a renunţat la un post de conducere din filiala unei bănci din România ca să umble prin lume. De ce a plecat? Se sufoca. Într-o zi a simţit că o ia razna, a demisionat şi a plecat. I-a plăcut Grecia şi s-a angajat chelneriţă. Îşi face atât de bine treaba încât chelneri ca ea sunt o raritate în România. Munceşte mult pe timpul sezonului, dar face atâţia bani încât, în extra-sezon, călătoreşte. Deocamdată, îi e bine aşa. Când o să vrea altceva, o să plece în altă parte. Dar nu o să se mai întoarcă niciodată într-un birou de bancă.
Vine o vârstă când te salvezi dacă îţi dai seama că a fi liber înseamnă “less is more”. Dacă nu, eşti pierdut.

Autor: Cristian Crisbăşan
sursa: jurnalul.ro