E o reclama la un restaurant, mi-am zis, si am vrut sa trec mai departe, dar cand m-am uitat pe zidul cladirii scria “Institutul Cultural Roman”. Na, nimerisem fara sa vreau la datul poalelor ICR peste cap! Cum a ajuns sa-si prezinte productia reprezentanta culturii la New York? Prin vitrinele cladirii. De parca ar fi o interdictie, iar actorii nu au unde juca, fiindca ei la un moment dat se bat, tipa, fac semne surdo-mute disperate prin geam trecatorilor, sa-i salveze, o fi vreun incendiu, spui, dar trecatorii nu sunt pompieri, iar afara si ploua, de ce nu deschideti, ma, usile sa va racoriti?!
Dar nu, asa era regia, regia abonatei ICR, Ana Margineanu, care a ajuns sa puna spectacole de vitrina, dupa scenariile unei anume Saviana, o parasuta, facuta scriitoare de ICR, unde isi desfasoara complexele, adica a rupt-o complet cu teatrul romanesc, pe care il tooot americanizeaza, dupa cum o taie pe ea capul. Si e incurajata in aceasta directie. ICR-ul e o pepiniera stearpa, fiindca scoate numai aceiasi pui de sub fusta, fara prasila, gen Saviana, Ana, valeleu (citeste Valeanu) si alte reprezentante ale sexului frumos, cu Suteu in frunte, care ii da cu suteul lui Parjol, iar acesta o parjoleste si el, bietul, pe unde poate, sub privirile imperiale ale doamnei ambasadoare de la ONU, ghiciti care, ghiciti cine, numai alesi ai poporului, unul si unul!
Sper ca Senatul Romaniei sa opereze, asa cum a anuntat, nu numai o schimbare mult asteptata de intelectualitatea tarii, ci sa si ancheteze gasca lui Pataharbici, plina de securisti reciclati, sa ceara socoteala pentru milioanele de euro (un buget de trei ori mai mare decat al Ministerului Culturii) risipite numai in folosul acestor ticalosi, impotriva Romaniei (si sa ne gandim numai la premiile date unor unguri care au blamat poporul roman, popor care pentru Pataharbici are “structura fecalei”!). Romania are nevoie de romani care s-o reprezinte, nu de anti-romani! Raul pe care l-a facut cuplul Basescu-Patapievici nu poate fi cantarit decat la tribunal. Sunt criminalii morali ai ultimilor ani, care, prin politica lor clientelara, i-au deteminat pe multi intelectuali cinstiti sa paraseasca tara! E cea mai rusinoasa pagina din istoria culturii! Am facut zeci de emisiuni impreuna cu Mircea Micu, in care am aratat punctual aceste crime, sper ca nu s-au pierdut inregistrarile! De pilda, am arata de cate ori a fost tradusa mizeria numita “Omul recent”, in timp ce in librariile din Madrid, Paris, Lisabona, Stockholm, New York etc. nu se gaseste un vers tradus din Eminescu, o schita de Caragiale sau alta pagina a literaturii clasice nationale!
*
Sa revenim la spectacolul din vitrina. Ei bine, actorii nu au nici vina, ei au jucat din rasputeri, asa cum am putut vedea pe toata durata show-lui (circa 20 de minute!), pana apare pe un ecran cuvantul “FIN”, ca sa intelegem ca s-a terminat. Dar cine sa inteleaga? Cei doi-trei rataciti de pe Third Avenue care s-au oprit sa priveasca pe fereastra ICR? Poate ca de vina era ploaia, oamenii treceau grabiti, plouati, nu aveau vreme sa priveasca la vitrina ICR (aceeasi vitrina unde mai an fusese expus poneiul cu zvastica!). Ma gandesc daca pe luna acest spectacol are mai multi spectatori decat pe ploaie?!
Dar fie pe luna, fie pe soare, qui prodest? Care e scopul unui asemenea erzatz? Au studiat suteii arta americana si au vazut ca acesta e spiritul, jocul cat mai trasnit si in spatii fara acces?! Ce-o fi in capul acestor hartiste?! ICR reprezinta Romania sau Patagonia?! Reprezinta teatrul romanesc un asemenea spectacol surdo-mut, care se desfasoara pantomimic in cele doua holuri de la parter din cladirea ICR? Au furat si parasutele ICR ideea din “The Artist” si au injghebat ceva intr-o vitrina! Ma mir ca nu era si o catelusa alba acolo, cu numele “Alice”, dar poate o sa apara, fiindca savarina “Saviana” e mereu pe faza. Ea e pe post de Mita Baston dramaturg, dar de ce ICR nu pune o piesa de Caragiale, inca nu a aflat ca e Anul Caragiale?! Sau sunt atatea filme dupa schitele lui, de ce se prezinta cu niste instalatii straine?!
Fiindca echipa spectacolului, platita cu bani grei de contribuabilul roman, nu are nume romanesti: Melanie Armer (coregrafia), Stephen Arnold (light design), Igor Molochevski & Masha Pekurovsky (video), Patricia Masera (asistent regie), dar nici actorii, tustrei: Robin Johnson, Nick Smerkanich, Ines Garcia. Pana si Daniela Codarcea, cunoscuta scenografa de film, si-a atarnat de nume un Kamiliotis.
Cameleoni, nu alta, au ajuns romanasii nostri, te pomenesti ca sub asemenea nume se ascund cei care pazesc cladirea, suteii si parjoleii Romaniei, fiindca, desi era premiera spectacolului, cum am aflat mai apoi, nici unul dintre reprezentantii ICR si ai Consulatului (aflat in aceeasi cladire) nu erau in ploaie, sa vada din strada, pe fereastra, minunea. Sau de ce n-au iesit puturoasele de functionare sa faca o cheta, sa vina cu o cutie pe la spectatori, sa primeasca un ban? Dar poate ca s-au adapostit prin camerele de la etaj, o mai fi ramas ceva de furat, mai stii!?
Cum ne prezentam noi valorile si cum o fac altii! Si ma gandesc nu mai departe de ceea ce am vazut doua strazi mai incolo, la Chashama Gallery, cu ce s-a prezentat Ecuadorul, cu un tanar de geniu, Luiz Salazar, 21 de ani, din Quito, care este un Gustav Klimt al tarii sud-americane, asa cum mi-a spus doamna Hannah Laufer-Rottman, directorul executiv al Fundatiei Palms for Life, sub egida careia s-a lansat acesta expozitie cu scop umanitar, de unde si titlul ei, “Art for Life: Children and Dreams”.
Cu adevarat aici am vazut o vitrina deschisa spre marea arta, nu numai findca expozitia contine si cateva desene de Andy Warhol, ca si fotografii ecuadoriene realizate de fotograful si cineastul elevetian Fabrizio Chiesa, ci fiindca tablourile lui Salazar sunt adevarate bijuterii surrealiste, cu exceptia tabloului care o reprezinta pe Michelle Obama, care este realist, desi intrezarim si aici stilul lui Gustav Klimt din celebrele sale portrete.
Lucrarile lui Salazar sunt formidabile metafore, cum ar fi un ciclu de imagini in care un vanator sta pe luna si vaneaza pesti zburatori, sau un triptic urban reprezentandu-l pe Iisus Christos.
Desigur, e o arta naiva, realizata in maniera marilor naivi ai surrealismului, si ma gandesc la Victor Brauner si Jacques Herold, cu care se aseamana linia lui Salazar, dar mai ales cromatica. E o sarbatoare a culorii, atat de necesara intr-o lume plastica in care toti alearga dupa instalatii.
Si ICR-istii nostri au injghebat tot o instalatie numita pleonastic “The Window”. E timpul ca Suteu sa-si primeasca suteul! In loc sa venim cu ceea ce avem mai original in teatrul romanesc si arta de acasa, noi imitam si apelam la forte obscure ca sa demonstram, ce? Nu stiu daca acesti profitori, cu mii de euro salariul, au observat ca la usa vecina, unde e chiar un restaurant, un chelner se afla la intrare, cu o masuta in fata si demonstra cat de bune sunt chiftelele pe care le face el. Si te invita sa musti, sa le simti gustul sau sa le moi intr-un sos picant preparat tot de el! El nu imita arta culinara americana, ci isi prezenta cu mandrie specificul national!
autor: Grid Modorcea Corespondenta de la New York
sursa: ioncoja.ro // badpolitics.ro