Într-o societate care nu se mai preocupă de a-şi educa urmaşii, copiii sunt adesea lăsaţi acasă cu bona ce nu le dă voie să spargă geamurile (pentru părinţii înstăriţi) sau – pentru cei mai puţin bogaţi – trimişi la un curs de karate cu bunica ce încearcă să-i păzească de pericolele transportului în comun. Credem însă că trebuie ceva mai mult pentru a da o şansă tineretului nostru.
Apusul elitelor
În toate vremurile, pornind de la cele mai îndepărtate, societatea a fost împărţită în câteva “clase”: aristocraţia (cărturarii, războinicii şi preoţii), slujbaşii statului şi meşteşugarii. Slujbaşii şi meşteşugarii îşi educau copiii pentru a deprinde de mici îndeletnicirile părinteşti, migraţia socială fiind foarte slabă. Aristocraţia punea accentul pe cultură şi sport, urmând vechiul precept “mens sana in corpore sano”.
De la revoluţia franceză a început uniformizarea păturilor sociale prin atotputernicia capitalului; industriaşii, negustorii, bancherii au prins a accede în sferele înalte ale societăţii cu ajutorul banilor şi a alianţelor cu familiile aristocratice ce deveneau astfel posibile. Egalitarismul revoluţionar, ajuns destul de târziu la modă în spaţiul nostru danubio-carpatian, a fost importat de către paşoptiştii şcoliţi la Paris, păstrând totuşi un mare respect faţă de cultură şi educaţie aleasă.
Octombrie roşu a reprezentat pentru elite începutul sfârşitului, în spaţiul sovietic prin acţiuni coercitive, în occidentul socialist prin auto-cenzura bine-gânditorilor şi tirania intelectuală a celor subvenţionaţi de Moscova. Între gulagul rusesc şi cafenelele din Saint-Germain, sub privirea impasibilă a monarhiilor europene, s-au estompat valorile tradiţionale, lăsând locul politrucilor ce au reuşit să impună din mai 68 până în zilele noastre diletantismul, mondialismul şi incultura. Educaţia generală a început de atunci a fi îndreptată spre tehnici de obţinere şi sporire a capitalului, ridiculizând cultura, religia şi sentimentul naţional.
Modelul Greciei antice la ordinea zilei
De câţiva ani a aparut la nivel mondial un sistem sportiv care a fost pus la punct de unele segmente din armata celui de-al treilea Reich, sistem ce-şi găseşte rădăcinile în Grecia antică. Unifight, de la Universal fight, este un sistem complex de pregătire aplicativ militar şi de competiţie, care conţine elemente din probele de pentatlon, de tir cu arme de foc, din utilizarea armelor albe şi de luptă corp la corp.
Fiind mult timp rezervate trupelor de elită din toate ţările ce se antrenau deja în acest sistem, doar din anul 2000 au început să participe civilii la întreceri în care îşi dau şi acum măsura militarii în proporţie de 80 la sută.
Forma sportivă, de competiţie a sistemului Unifight, conţine două etape consecutive. Prima etapă este efectuată de ambii sportivi ce se întrec pe trasee paralele în parcurgerea unei piste cu obstacole (căţărări pe plasă, coborâri pe sfoară, alergare pe bârnă, tunel de plasă), probe de tir cu puşca şi aruncarea cuţitului. Orice obstacol nedepăşit atrage descalificarea sportivului. Cea de-a doua etapă constă în lupta corp la corp pe ring în formă full contact. Câştigătorul primei reprize urcă pe ring cu un avantaj la puncte, şi dispune de mai mult timp de odihnă înainte de începerea luptei.
Trebuie ştiut că timpul are o mare importanţă la unifight, deoarece după ce parcurg prima etapă într-un minut şi jumătate, luptătorii au un minut pentru a se echipa cu genunchiere, cotiere, cochilie şi cască. Urmează două reprize a câte două minute fiecare de luptă “totală”, în care toate stilurile sunt admise, luptătorii putând folosi orice tip de lovituri. Un spectator, chiar şi neofit, vede imediat diferenţa între celelalte arte marţiale şi lupta pe ringul de unifight, care este foarte îndărjită şi necruţătoare.
Similitudinea cu forma antică a Jocurilor Olimpice este evidentă, cu spiritul acestor jocuri de asemeni. Ştiind că atleţii Greciei antice se rugau pentru victorie sau moarte, motto-ul sportivilor ale Jocurilor Olimpice moderne, “important este să participi”, ar fi putut părea, cel mult, o glumă bună celor ce sunt prezentaţi de către Homer ca războinici prin excelenţă, aşa cum pare foarte îndepărtat de spiritul luptătorilor unifight.
Pentatlonul, introdus în Olimpiadă în 708 î.H., asa cum îl descriau anticii, îmbina cinci discipline diferite: stadion, lupte, aruncarea discului, săritura în lungime şi aruncarea suliţei, fiecare dintre ele fiind considerată necesară în pregătirea tinerilor pentru serviciul militar. De altfel, se pare că antrenamentele pe care pentatleţii le susţineau erau similare cu cele efectuate de către soldaţii din armata regulată.
În anul 2000, a fost fondată, la Paris, Federaţia Internaţională de Unifight, sub conducerea campionului olimpic de judo Serghei Novicov, din Rusia. Federaţia Română de Unifight a fost înfiinţată în anul 2001 şi, din anul 2002, este membră a Federaţiei Internaţionale de Unifight. Tot în 2002, a fost înfiinţată Federaţia Europeană de Unifight, singura federație sportivă internațională cu sediul în România. De la primul campionat mondial din 2000 până la cel din 2007, România a obţinut rezultate absolut excepţionale, urcând pe podium români la fiecare competiţie. În noiembrie 2007, la Tashkent, Uzbekistan, a fost consacrat vice-campion mondial Adrian Belu, 28 de ani, instructor sportiv al Jandarmeriei române. Aceste rezultate au fost obţinute în condiţiile în care Federaţia Română de Unifight nu a beneficiat niciodată de nici un budget sau ajutor din partea instituţiilor româneşti, fiind singura federaţie independentă din ţară.
Educaţia tineretului : iată prioritatea noastră
Mai marii FRU fac parte din părinţii îngrijoraţi de lipsa de perspectivă educaţională a tineretului nostru.
“Oamenii care studiază şi se antrenează în stil unifight sunt capabili să facă faţă oricărei situaţii. Este o disciplină completă şi unitară, care poate contribui nu doar la pregătirea fizică a copiilor, ci şi la dezvoltarea curajului, a simţului de orientare, a vitezei şi a motricităţii”spune preşedintele FRU, Marian Constantin. Afirmaţie susţinută, deoarece propriul fiu, Andrei Constantin, este la 20 de ani vice-campion european de unifight, antrenat fiind din copilărie în acest sistem.
Latura mai importantă pentru copii este disciplina, pe care orice sport practicat cu regularitate o presupune, şi care devine absolut evidentă la practicanţii sistemului unifight. Disciplină ce lipseşte cu desăvârşire din viaţa lor de zi cu zi.
Elementele importante par a fi reunite pentru a permite copiilor noştri să devină într-o zi cetăţeni echilibraţi ai unei societăţi româneşti ce nu a reuşit încă să se reconstruiască, dar care poate renaşte cu ajutorul lor. Scopul nu este de a-i transforma în gladiatori moderni, ci a le oferi un sistem ce le va servi toată viaţa, chiar dacă nu practică competiţiile.
Câştigătorii Olimpiadelor antice erau celebraţi în ultima zi a jocurilor, moment solemn în care aceştia primeau cel mai râvnit trofeu din lumea antică, cununa de lauri. Învingătorii erau purtaţi în procesiuni fastuoase prin mijlocul mulţimii care nu precupeţea nimic atunci când era vorba de răsplătirea lor. Eroii erau scutiţi de taxe şi primeau mese gratuite pentru tot restul vieţii. Numele lor era menţionat în locurile publice, iar cetatea işi asuma rolul de a le ridica statui şi ode glorioase.
Poate dacă reuşim să restabilim valorile, educându-ne copiii în spiritul respectului faţă de efort, în recunoaşterea valorii, vom avea şanse de a mai vedea o societate în care un milionar nu este primit în orice casă, chiar dacă ia meditaţii de bune maniere. O societate în care banii nu pot cumpăra respectul.
Deoarece Federaţia Română de Unifight are ca imn poezia lui Radu Gyr, “Crezul”, le vom ura unifightiştilor de azi şi de mâine să se facă demni de aceste versuri :
Puteţi să năpustiţi tot iadul
ca să mă-nfrângă până-n miez
eu stau în viscole ca bradul
Și tare, tare ca un crez !
Autor: Simona Niculescu
Sursa: Simona Niculescu
Resurse web: Federația Română de Unifight (Facebook) si Unifight