Site icon gandeste.org

Un razboi mondial in plina desfasurare – batalia pentru cerealele lumii

In 2007, cand preturile la alimente au inceput sa creasca, China a semnat o intelegere cu Filipine pentru inchirierea a 2,5 milioane de hectare de teren destinate culturilor alimentare, intreaga productie urmand sa fie exportata in China. Cand s-a aflat de intelegere, fermierii filipinezi au protestat atat de vehement incat autoritatile de la Manila au fost obligate sa suspende intelegerea. Un scandal similiar a zguduit Madagascarul, acolo unde o firma sud-coreeana a incercat sa obtina drepturile de exploatare asupra a 3 milioane de hectare de teren. Consecintele? Demisia guvernului si, desigur, anularea intelegerii.

Putine lucruri pot aprinde atat de usor revoltele populare ca pierderea drepturilor de exploatare a propriilor terenuri nationale. E logic deci ca intelegerile de genul celor mentionate mai sus sa fie foarte periculoase, atat pentru guvernele locale, cat mai ales pentru investitorii straini implicati: echipamentele agricole pot fi foarte usor sabotate de localnicii infometati, recoltele pot fi foarte usor incendiate.

In plus, respectivii investitori se confrunta si cu alte probleme: de pilda, cum sa exporte produsele? Vor permite oare taranii plecarea camioanelor incarcate cu cereale spre porturi si, ulterior, spre tarile de destinatie, cand ei sunt pe punctul de a muri de foame? Greu de crezut.

E-adevarat, nici investitorii straini nu sunt dispusi sa lase sa le scape aceasta oportunitate a inchirierii de terenuri agricole in tarile sarace. E vorba totusi aici de o afacere al carei potential este estimat la 50 de miliarde $, o suma imposibil de trecut cu vederea, chiar si in conditiile in care ar putea trece multi ani pana cand sa se obtina efectiv primii bani. Sa nu uitam ca infrastructura publica necesara pentru o agricultura moderna, orientata catre piata, nu exista, de exemplu, in majoritatea statelor Africii.

E nevoie de timp si bani pana sa fie pusa la punct aceasta infrastructura, foarte complexa, formata din garaje pentru masinile agricole, echipamente de uscare a semintelor, silozuri, depozite pentru ingrasaminte, facilitati de stocare a combustibilului, servicii de reparatii si mentenanta, tehnologie de foraj, pompe de irigatii, surse de alimentare cu energie electrica. Sunt multe de facut, asadar, iar ceea ce se vede pana in acest moment pe terenurile deja inchiriate arata ca afacerea functioneaza cu mare dificultate.

Problema majora este insa alta: inchirierea acestor terenuri va mari, intr-adevar, productia mondiala de hrana? Nu se stie inca, dar un semnal avem totusi: Banca Mondiala estimeaza ca doar 37% din aceste suprafete inchiriate sunt destinate culturilor alimentare, restul sunt utilizate pentru a produce biocombustibili si alte culturi industriale. Raspunsul la intrebarea de mai sus n-ar fi, deci, unul optimist.

Si-apoi, presupunand ca aceste terenuri vor produce hrana, multa hrana, cine va beneficia de ea? Daca aproape toate investitiile – in echipamente agricole, fertilizatori, pesticide, seminte – provin din strainatate si daca toata productia este exportata, contributia la economia nationala a statului-proprietar al terenurilor nu poate fi decat foarte mica.

In cel mai bun caz, localnicii ar putea sa isi gaseasca de lucru ca zilieri, dar doar “ar putea”, din moment ce operatiunile specifice vor fi in mare parte mecanizate. Iar in cel mai rau caz, tari sarace ca Mozambic si Sudan vor avea la dispozitie mai putin teren pentru a-si hrani populatia si asa infometata. Pana acum achizitiile de terenuri n-au crescut productia de alimente, ci doar au creat multa neliniste.

Si, in fine, asta nu e tot. Lupta tarilor lumii pentru a-si asigura necesarul de alimente se desfasoara si pe alte planuri. Recent, Coreea de Sud, care isi importa 70% din necesarul de cereale, a anuntat foarte clar ca intentioneaza sa nu mai apeleze la marile firme intermediare care se ocupa cu tranzactionarea cerealelor la nivel mondial, scopul fiind sa-si achizitioneze marfa direct de la fermierii americani, in baza unor contracte multianuale care sa prevada cumpararea de cantitati mari de porumb, grau sau soia la preturi fixe.

Si, desigur, e de asteptat ca alte tari importatoare sa nu stea cu mainile in san privind cum Coreea de Sud incearca sa-si asigure o parte din productia americana de cereale inainte ca aceasta sa ajunga pe piata. Sud-coreenilor li se vor adauga cu siguranta chinezii, japonezii, sauditii si alti imporatori cu greutate, care, logic, vor avea in vedere nu numai productia americana, ci si pe cea a altor tari exportatoare, ca Australia, Argentina, Canada.

Concurenta pentru granele lumii se va ascuti, asadar, iar consecinta acestei situatii nu poate fi decat una: alimentele ieftine, vazute de multi cetateni ai tarilor bogate ca un lucru normal, de la sine inteles, vor deveni o simpla amintire.

Autor: Mihai Balescu
sursa: manager.ro

Exit mobile version