“Un articol poate fi mai rău decât un glonţ!” Este singura referinţă prezidenţială la care mă pot gândi încercând să justific prezenţa presei ca “vulnerabilitate” a României într-un document CSAT privind siguranţa naţională.
Declaraţia “militară” îi aparţine fostului preşedinte Ion Iliescu şi e făcută acum vreo 10 ani pe un ton deloc glumeţ. Ea exprimă o atitudine comună tuturor puterilor perindate la conducerea României în ultimii 20 de ani: rolul ideal al presei pentru politician este să transmită, cât mai exact şi la timp, mesajele lui căre populaţie, amplificate mediatic. O portavoce. Îndată ce iese din condiţia de portavoce, adică atunci când produce “articole”, când are o voce proprie intervenind în comunicarea politicieni-populaţie, presa devine un pericol. Pentru cine, pentru politician? O, nu, nicidecum, e vorba de ţară, întotdeauna de ţărişoară, nu de mine, zice pătruns domnul în cauză. I-am auzit, deci, şi pe Ion Iliescu, şi pe Emil Constantinescu, şi pe Adrian Năstase făcând presei memorabile declaraţii de “dragoste”, menite să-i taie suszisei respiraţia. I-am auzit aruncând în spinarea presei toate relele abătute peste ţară şi toate rateurile guvernării. Dar niciodată astfel de vorbiri nu au luat o formă oficială, n-au ajuns într-un document de stat. Paragraful prin care presa ca instituţie este identificată drept vulnerabilitate naţională într-un document CSAT intitulat Strategia de Apărare a Ţării este o premieră absolută a regimului Băsescu.
Bineînţeles că presa are probleme, grave, poate chiar mai grave decât “informaţiile false” şi “presiunile trusturilor pe decizia politică” care apar în documentul CSAT. Dar ele trebuie tratate punctual şi nu de către CSAT. Fiecare jurnalist răspunde, în solidar sau nu cu angajatorul său, pentru ceea ce scrie, spune şi face. Nu mă voi solidariza niciodată cu X purtat în cătuşe pentru simplul motiv că ar fi jurnalist. Nu cred că jurnaliştii trebuie situaţi într-o sferă privilegiată în raport cu autorităţile. Poliţia, Parchetul, Justiţia să-şi facă datoria, ca în cazul oricărui cetăţean. Dar ce ar urma după ce presa, ca instituţie, este declarată un risc pentru siguranţa naţională? Ce instituţii ar trebui să lucreze pentru a înlătura acest risc? Păi, SRI, SIE, Contrainformaţiile Armatei şi Armata însăşi, Ministerul Apărării, că doar e vorba de siguranţa naţională, să punem tunul pe presă!
Dincolo de comicul grotesc al situaţiei, zace o obsesie care vine direct din adâncul deceniilor de dictatură comunistă: încadrarea a tot ce nu convine Puterii la capitolul cel mai înalt şi grav cu putinţă: uneltirea împotriva ordinii sociale, trădarea de ţară, atentatul la siguranţa naţională. (Întrebat dacă presa e un pericol pentru siguranţa naţională, Boc n-a spus nu.) Că vorbim de presă: îţi împachetai un sendviş cu slănină într-un ziar cu poza lui Stalin, aruncai ziarul la coş şi canalul te mânca, în calitate de duşman al poporului.
Nu cred că acest paragraf va duce la arestarea de jurnalişti sub acuzaţia de “denigrare” a guvernului şi preşedinţiei. El a fost introdus ca diversiune, în încercarea de a-i face pe oameni să uite că singurii responsabili pentru ce se întâmplă şi se va întâmpla cu această ţară sunt membrii actualei Puteri, care au toate pârghiile în mână, nu doar pixuri sau taste de computer.
Pentru actuala putere, jurnalistul nu există. Toţi cei care nu participă la campanii comandate, jurnalişti fără Rollsuri şi yachturi, care înţeleg să-şi facă onest meseria nu există pentru regimul Băsescu. Există doar trusturile, ele înseamnă presa, doar ele sunt demne de înalta ură a d-lui preşedinte.
Şi lucrul cel mai îngrijorător mi se pare preocuparea regimului Băsescu de a căuta pe cine să dea vina. Căci asta înseamnă că până şi boţmanul PDL (căci comandantul navei România n-a fost niciodată) vede naufragiul la orizont.
Cristian Tudor POPESCU
sursa: gandul.info