«Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor».
«Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr», observă Eco, care îi invită pe jurnaliști «să filtreze cu o echipă de specialiști informațiile de pe internet, pentru că nimeni nu este în stare să priceapă astăzi dacă un site este credibil sau nu».
«Ziarele ar trebui să dedice cel puțin două pagini analizei critice a site-urilor, așa cum profesorii ar trebui să-i învețe pe elevi să utilizeze site-urile pentru a-și face temele. Să știi să copiezi este o virtute, dar trebuie comparate informațiile pentru a înțelege dacă sunt credibile sau nu».
Eco vede un viitor pentru hârtia tipărită. «Există o reîntoarcere la tipăritură. Firme din SUA care au trăit și triumfat pe internet au cumpărat ziare. Acest lucru îmi spune că există un viitor, ziarul nu va dispărea, cel puțin pentru cât mi-e permis să trăiesc. Cu atât mai mult în era internetului în care se dezlănțuie sindromul complotului și proliferează scornelile».
Gianluca Nicoletti, scriitor, jurnalist și realizator radio-tv, în prezent cronicar la Radio 24 și editorialist la cotidianul La Stampa, a scris un comentariu pe tema afirmațiilor lui Eco. «Unde am ajuns, doamna mea! Acum că Umberto Eco ne-a deschis ochii asupra faptului că umanitatea este populată de legiuni de imbecili… Este incredibil că aceștia au chiar drept la cuvânt, fără ca nimeni să nu-i pună sub tăcere! Imaginați-vă că Profesorul a spus chiar și că au același drept la cuvânt ca și laureații cu Nobel. Gândiți-vă, doamnă, că ar fi ca și cum eu sau dumneavoastră, care vorbim de la balcon în timp ce întindem rufele, am putea vorbi cu aceeași demnitate a unui Dario Fo… Cu adevărat nu mai există niciun Dumnezeu!
Atenție, nu este un paradox pentru a critica gândirea celui pe care îl consider unul dintre cei mai iluștri reprezentanți în viață ai literaturii și gândirii, dimpotrivă sunt în mod sincer și profund cuprins de admirație de tot ceea ce Umberto Eco a produs până acum ca și gândire.
Însă nu reușesc să-mi reprim tentația de a reprezenta o onirică reconstituire a cum ar putea să stimuleze dezbaterea dintre două gospodine din Voghera ideile pe care el le-a exprimat cu ocazia conferirii titlului de Doctor Honoris Causa în ”Comunicare și Cultură a mass-mediei” din partea Universității din Torino.
Fără nici măcar de departe să ne imaginăm că cineva ar putea să pună în discuție opiniile altcuiva pe teme în fond atât de legate de puncte de vedere personală, îmi vine să spun că în sfârșit ne putem măsura cu cea mai realistă rată de imbecilitate cu care dintotdeauna este impregnată umanitatea.
Era mult prea ușor pentru orice intelectual, sau fabricant de gândire, să se măsoare numai cu simpozionul apropiaților săi. Acum, cine vrea să surprindă sensul vremurilor pe care le trăim este constrâns să navigheze pe o mare mult mai agitată și infestată de corsari, față de frumoasele vremuri în care această masă care nu se poate civiliza putea să râvnească doar la rangul de cititor, spectator, ascultător.
Să stăm cuminți și tăcuți, să citim ziare scrise de noi, să citim cărți scrise de noi, să ne uităm la programe TV în a căror centru eram noi, să ascultăm lecții pe care le făceam noi…
S-a încheiat din păcate epoca fortărețelor inexpugnabile în care adevărul este păstrat de sacerdoții lor. Astăzi adevărul trebuie apărat în orice colțișor, să faci asta necesită efort, gratifică mult mai puțin, dar în special necesită capacități de combatere până la capăt: nu se produce gândire în cultura digitală dacă nu se acceptă să se stea cot la cot cu latura imbecilă a forței.
Este adevărat, internetul este libera dezlănțuire a oricărei minciuni, consolidare a oricărei superstiții, sublimare a oricărei veleități. Tocmai din acest motiv ne fascinează lumea contemporană, este un tigru ce trebuie încălecat pentru a nu ne lăsa devorat de el. Să crezi că însă pot exista cuști capabile să-l îngrădească este cât se poate imagina de departe de realitate.
Nu este o chestiune de sprijin al cunoașterii de rang inferior, se poate să fie așa cum spune profesorul Eco că se va reveni la hârtia tipărită, dar va echivala întoarcerii la vinil, la fotografiile cu Polaroid-ul, la un ”cosplay steampunk” care visează la un viitor de hipertehnologie cu aburi în haine victoriene.
Sunt nostalgii care au renașterea lor glorioasă în memoria digitală, readuc orice idee nebunească a trecutului la o stratagemă funcțională pentru ca acele milioane de imbecili să poată, după cheful lor, să-și reconstruiască o epică individuală, fără a fi efectuat vreodată un gest cu adevărat epic în întreaga lor viață…
Și atunci? Cine suntem noi să refuzăm ca dreptul la imbecilitate să evolueze cu instrumente individuale? Nu cred în comitetele de înțelepți, în maeștrii vieții digitale care fac din ziare analiza critică a internetului. Sentințele lor ar avea acel miros al hainelor păstrate la naftalină care astăzi emană opiniile mucegăite privind televiziunea bună, privind serviciul public, privind calitatea programelor, privind ce e bun și ce e dăunător. Suntem toți intoxicați, de aceea astăzi intelectualul trebuie să-și asume nebunia echilibristului. Cel care ar vrea să-i îngrijească pe alții și încă se declară sănătos, este în realitate (din punct de vedere digital) deja mort.
Sursa: Gazeta Romaneasca