O ţară care a traversat printr-un regim totalitar suferă şi după căderea acestuia de mai multe maladii. Prima dintre ele este frica sclavilor de libertatea oferită de miracolul istoric.
Sclavul s-a aflat mereu între-o situaţie benefică, atunci când avea un protector, chiar opresiv. Stăpânul lui îi dădea garanţia mâncării precare, rostului său de a exista şi umilinţei fizice zilnice. Ce să facă el cu libertatea? Cui să-i ofere serviciile? Spre ce să se îndrepte? Nu putea să facă această alegere decât căutând un stăpân printre foştii patroni.
Aceştia din urmă, zguduiţi de prăbuşirea sistemului, încercau să treacă drept opozanţi, dizidenţi şi chiar eliberatori. Trecutul lor nu putea fi şters într-o clipită. Şi atunci ei au recurs la o stratagemă de a înşela mulţimile analfabete: Uitarea simulată! Ce înseamnă ea în fond? Se extrag din trecutul acestor dictatori de serviciu unele fapte bune, cum ar fi o semnătură ca să primeşti un apartament în chirie sau o butelie. Ei te condamnau la doi ani în loc de zece ani, tot o „faptă bună”.
Mulţimea percepea acest rău mai mic ca un act de mare bunăvoinţă politică; în fapt nu era decât o gravă ilegalitate camuflată. Ca să-şi albească trecutul, fostul torţionar oculta deliberat faptele sale reprobabile.
Crea legende false iar când nu putea să păcălească analiştii lucizi se scuza „aşa a fost sistemul” sau „ca mine a făcut şi X, care acum e ministru şi Y care acum e ambasador. Dar uitaţi totuşi câte fapte bune am făcut în ciuda sistemului!? Iată-le, faptele mele care-mi justifică poziţia socială azi: cenzura mai puţin decât aveam voie: am bătut mai puţin decât aveam voie; am trimis în puşcărie mai puţini decât puteam să trimit. Bineînţeles că întotdeuana mi-am iubit patria şi am torturat pentru viitorul ei prosper. Ca vlăstarele sale dragi să crească armonios. Şi iată că am avut dreptate: fiul meu conduce astăzi o bancă. Fiica colegului de la anchete penale conduce o agenţie imobiliară. Poporul în general e mulţumit, dacă nu ar fi mulţumit, nu ar vota, logic!
Bineînţeles că se mai găsesc naivi care cred că vor schimba lumea. Atunci eu tocmesc un alt ziarist celebru, care să arate adevărata faţă a denigratorului meu. Ce nu poţi face cu bani în România de azi! Cumperi şi vinzi dosare, modifici biografii, numeşti în funcţii cheie personaje uşor manipulabile. Şi de ce nu aş face asta când poporul mă votează, mă admiră în talk show-uri, îmi invidiază limuzina.
Trecutul se uită încet, încet. Mai ales că băieţii mei de la trustul de presă pe care-l conduc au grijă să elimine unele aspecte negative ale tinereţii mele, deh, cine nu greşeşte în tinereţe?! Ei bine, totuşi, să uităm trecutul. Altfel cum vom construi viitorul atât de prosper pentru copiii noştri?
Ştiu că vor rămâne în continuare mulţi amărâţi, mulţi săraci, da, Domnule, eu nu sunt comunist ca să le promit tuturor prosperitatea!”
Şi astfel mecanismul uitării simulate dă roade nesperate aidoma sintagmei potrivit căreia mai supravieţuiesc aceia care mai au acces la câte un mic secret de stat – ce se vinde, ce se mai dă, pe când restul trăiesc aidoma muştelor.
Autor: Adrian Majuru
Sursa: Cotidianul