Relația Turciei cu Uniunea Europeană
Recep Tayyip Erdogan a făcut dintr-o Turcie dependentă de puterile occidentale o țară care are propria agendă. Ascensiunea fostului primar al orașului Istanbul în funcția de premier și acum în cea de președinte coincide cu relansarea economică a Turciei. Acesta a scos țara din anticamera Uniunii Europene și a găsit o cale proprie, prin care fostul imperiul să se dezvolte.
Negocierile dintre Turcia și statele europene pentru intrarea în UE datează din 1963, când se semnează Acordurile de la Ankara. Din cauza loviturii de stat din 1964, relațiile stagnează. Au loc noi tatonări în 1987 și 1999, dar fără succes. În 2005 se încep negocierile de aderare, dar acestea nu decurg conform așteptărilor europene. Este important de menționat că nici o altă țară, și pe deasupra și membră NATO, nu a așteptat 41 de ani pentru a începe negocierile de aderare. Privind evenimentele retrospectiv, este evident că Turcia nu se încadrează în valorile Europene și că această așteptare a turcilor a fost doar o formă de a controla țara. Mai întâi Statele Unite apoi Uniunea Europeană[1] au încercat să impună[2] o conduită nespecifică Turciei, iar dorința de aderare la UE, apărută din dorința de prosperitate, a fost un mijloc foarte eficient de control al politcii externe.
Odată cu venirea la putere a lui Tayyip Erdogan (2003), Turcia este mult mai tranșantă în relația cu UE, iar politică externă, actuală, a Turciei arată că intrarea în Uniune a devenit o utopie. Deși Erdogan nu a reușit să facă din Turcia o membră a Uniunii Europene, aceasta a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă[3], atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere al infrastructurii.
Relația Turciei cu Statele Unite
Turcia este al doilea stat ca număr de militari din NATO, după SUA, și unul dintre primele acceptate în acest tratat (1952). Dacă până la protestele din parcul Gezi[4] (2013) relațiile dintre SUA și Turcia păreau foarte bune, odată cu izbucnirea acestei mișcări ele s-au stricat. Protestele de la Istambul au fost prezentate de mass-media occidentală drept ”dorința poporului turc” iar acestea s-au extins și în orașele Ankara și Izmir. Deși raportat la populația Turciei numărul de manifestanți a fost infim, posturile de știri occidentale au prezentat aceste proteste ca fiind de mare amploare. În acel moment s-a produs ruptura dintre administrația de la Ankara și cea de la Washington, premierul turc acuzând serviciul secret al SUA (CIA) de intervenție în protestele din Istanbul. Oficiialii de la Ankara au văzut în aceste proteste o încercare de reeditare a Primăverii Arabe din regiunea MENA[5].
Criza dintre cele două state a continuat cu pasivitatea Turciei în combaterea Statului Islamic, relațiile foarte încordate cu Israel (administrația turcă nu are ambasador la Tel Aviv[6]), și a culminat cu evenimentele recente din Franța (atentatele de la Paris), despre care noul președinte al Turciei, Tayyip Erdogan a declarat[7] că sunt opera serviciilor de informații americane și israeliene (CIA și Mossad).
Turcia – de la putere regională la statutul de mare putere
Administrația de la Ankara, condusă de Taryyip Erdogan a aplicat într-un mod exemplar principiul de realpolitick[8]. Răcirea relațiilor cu Uniunea Europeană a fost evenimentul care a descătușat Turcia. Din acel moment administrația turcă s-a concentrat pe lărgirea spațiului de influență și pe dezvoltarea de noi relații economice. După protestele din Parcul Gezi din 2013, Turcia răcește relațiile și cu SUA, și începe să dezvolte relații cu Federația Rusă, China, Iran, India, Brazilia și Argentina.
În acest moment, chiar dacă este membră NATO cu drepturi depline, Turcia are relații foarte bune cu administrația de la Moscova[9], ba chiar se vorbește despre cooperări în domeniul apărării[10] între cele două state. Această cooperare dintre Rusia și Turcia nu este ușor acceptată de puterile occidentale, dar dată fiind poziția geografică, puterea economică și cea militară a Turciei, SUA și UE trebuie să accepte că administrația de la Ankara are propria agendă politică.
Previziuni
Se preconizează că în 2020, Turcia va fi una din primele 10 puteri economice la nivel mondial, în 2006 clasându-se pe locul 16. Pe lângă economia puternică, Turcia beneficiază și de poziție geostrategică foarte bună: are acces la lumea arabă, Europa, Rusia și Marea Mediterana. Ținând cont de aceste avantaje, nu este exclus ca în următorii 20 de ani, Turcia să fie un arbitru între Statele Unite, Federația Rusă și Uniunea Europeană.
Pe lângă avantajele ce țin de o economie puternică și o poziție strategică bună, Turcia beneficiază și de religia islamică. Deși a fost impedimentul principal pentru intrarea în Uniunea Europeană, aceasta poate fi cheia pentru controlul lumii arabe. Lumea islamică este incapabilă să se unească voluntar, dar o putere musulmană poate domina acest spațiu. Ținând cont că rezervele de petrol se vor împuțina, Turcia poate fi singura șansă a lumii arabe la dezvoltare. Dincolo de avantajele tactice și economice, Turcia are și o legitimitate istorică, deoarece Imperiul Otoman a dominat Balcanii, Caucazul, Peninsula Arabiei si Africa de Nord.
[1] http://www.b1.ro/stiri/externe/ue-incearca-sa-convinga-turcia-i-elve-ia-sa-adopte-sanc-iunile-deja-impuse-rusiei-de-catre-statele-membre-ale-comunita-ii-88206.html
[2] http://www.agerpres.ro/externe/2014/02/05/angela-merkel-sceptica-in-legatura-cu-aderarea-turciei-la-ue-09-01-21
[3] http://www.economica.net/turcia-a-inaugurat-o-noua-linie-de-tren-de-mare-viteza_93468.html
[4] http://romanian.ruvr.ru/news/2014_12_07/Erdogan-Turcia-a-reuSit-sa-evite-soarta-Ucrainei-Si-Egiptului-9973/
[5] MENA – reprezintă un acronim care definește regiunea Orientului Mijlociu și Africa de Nord.
[6] http://www.ziare.com/international/israel/israelul-isi-retrage-atasatul-de-interne-din-turcia-si-il-trimite-in-romania-1121729
[7] http://www.evz.ro/fisura-in-nato-turcia-se-alatura-rusiei-si-iranului-si-acuza-cia-si-mossad-de-atacurile-de-la-paris.html
[8] Paradicmă a Relatiilor Internationale care consideră că raporturile dintre state sunt bazate pe interacțiuni de putere. Autori emblematici care au contribuit la definirea realismului politic: Edward Carr și H.J Morghenthau.
[9] http://www.zf.ro/business-international/planul-lui-putin-de-a-aduce-gaze-naturale-in-europa-prin-turcia-este-nerealist-13712026
[10] http://karadeniz-press.ro/kara/turcia-si-ambitiile-de-jucator-pe-piata-mondiala-de-armament/
Autor: Cristi Rosu
Cristi Roșu este masterand al Facultății de Filosofie, Universitatea din București, la specializarea Studii de dezvoltare internaţională şi etica relaţiilor internaţionale. Este interesat de teoria relațiilor internaționale, filosofia conflictului și teoria jocurilor.