Când îl auzi cântând „Acolo este țara mea”, îți dai seama că interpretul cântă pentru tine și despre tine. La orice spectacol al „Anotimpurilor” sale, vibrația și emoția se transmit la cote maxime. Fiindcă Tudor Gheorghe – o dovedește de fiecare dată reacția publicului – este artistul total. În luna decembrie a acestui an va prezenta la București, la Sala Palatului, concertul „Degeaba 30”. Dar până atunci, publicul îl poate urmări la ITO Craiova 2019, unde maestrul este invitatul special al evenimentului. În interviul de față, domnia sa ne vorbește despre satul și țara lui, despre muzica lor.
Maestre Tudor Gheorghe, în drumul spre Calafat, cum vii de la Craiova, primul sat pe care-l întâlnești este Podari, locul unde v-ați născut. În multe din concertele dumneavoastră cântați satul, satul românesc tradițional, ancestral, ușor idealizat, așa cum o mărturiseați într-un interviu recent. Cum a influențat faptul că v-ați născut la sat cariera dumneavoastră artistică?
br>
În primul meu spectacol, care se chema „Menestrel la curţile dorului”, recitam şi cântam din trei poeţi: Arghezi, Blaga şi Ion Barbu. Versul lui Blaga „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” m-a făcut să realizez că nu trebuie să mă depărtez de această idee. Dacă nu m-aş fi născut la sat, n-aş fi ajuns ceea ce sunt. Am fost întrebat odată, prin anii ’70, de un reporter de la BBC, care a văzut un spectacol de-al meu şi a rămas impresionat de reacţia publicului, care ar fi condiţiile ca un tânăr să devină Tudor Gheorghe? Şi atunci am răspuns: sunt cinci. Prima este să fii născut la sat. Să te fi născut la sat într-o perioadă în care lăutarii nu descoperiseră microfonul. În al doilea rând, să-ţi dea Dumnezeu un pic de har, să-ţi dea măicuţa ta tenacitate (putere de muncă), să-ţi dea tatăl tău aplecarea către poezie şi să ai şi ceva noroc. Aşadar, de acestea cinci e nevoie. Aici se adaugă şi un pic de glas, pe care după aceea prin muncă să ţi-l dezvolţi. Atunci totul se rezolvă.
Deci, pentru mine satul a fost şi rămâne fundamental. De aceea, când privesc înapoi în copilăria mea şi când mă gândesc la satul meu şi văd decăderea lui treptată… Din punct de vedere economic e o creştere, satul Podari a devenit o suburbie a oraşului Craiova. De altfel, nu demult, cineva m-a întrebat ce înseamnă Craiova pentru mine, de ce ţin eu la Craiova? Şi am răspuns, în spirit de glumă: pentru că este o localitate undeva pe lângă Podari. Şi de aceasta spun că din punct de vedere economic satul s-a dezvoltat. E civilizat, e asfaltat peste tot, există apă curentă, şi-au făcut case mari, şi-au pus aer condiţionat, dar nu asta este esenţial. Din toate acestea a dispărut tradiţia. Nu mai sunt horele satului, nu mai sunt costumele satului, nu mai e ce a fost, şi pentru mine asta este o mare tristeţe.
A fi european nu înseamnă a renunța la valorile tale naționale
Satul românesc a suferit mutații importante de-a lungul timpului. Dar, dincolo de aceste schimbări, există o civilizație rurală de o frumusețe aparte, dar care astăzi e pe cale de dispariție. Care sunt elementele acestei civilizații și ce ar trebui să facem pentru ca această civilizație să nu moară?
Eu am avut o perioadă din viaţa mea, de altfel foarte importantă, când am fost îndrumat, într-un fel obligat, dar cu eleganţă, de către doi tovarăşi, membri ai Comitetului Central al PCR, Popescu Dumitru şi Corneliu Burtică, care erau propagandiştii sistemului, să mă îndrept către Institutul de Folclor. Acolo am studiat alături de cei mai mari folclorişti ai vremii, de la doamna Comişel la Tiberiu Alexandru şi mulţi alţii, ce înseamnă folclor, tradiţie, obiceiuri. Eu cunosc lucrurile astea foarte bine. Trei ani de zile am luat la mână, ca să zic aşa, tot ce s-a cules de la Brăiloiu şi s-a păstrat acolo. După această perioadă au trebuit să treacă vreo cincisprezece ani ca să reiau ce am asimilat la Institutul de Folclor, dar la altă dimensiune.
Nu sunt individul absurd să spun: gata, trebuie să tragem un clopot de sticlă peste satul românesc, să redescoperim opinca, să-i vedem din nou pe ţărani plini de noroi, năduşiţi, transpiraţi, munciţi, nebărbieriţi, asudaţi, nici pe departe. Eu vreau să intru în curtea unui ţăran român astăzi, indiferent din ce zonă a ţării este, să-i bat în poartă, el să mă recunoască, să mă invite în casă, să mă întrebe: Domnul Tudor, vreţi un pahar cu apă? Cu gheaţă sau fără gheaţă? Vreţi să opresc aerul condiţionat? Eu vreau ca el să aibă toate astea, nu mă deranjează, dar duminica să-şi pună costumul de sărbătoare, să-şi ia copilaşii de mână şi să se ducă la biserică. Şi duminică după masă să încingă o horă, să nu uite lucrurile astea! Toate sunt esenţiale pentru păstrarea frumuseţii şi acurateţii poporului român, căci de aici venim. Da, eu nu am nimic împotrivă. Sunt un tip care vrea civilizaţie europeană, nu sunt absurd. Europa ne-a dat şi ne dă lucruri importante, dar ne-a şi luat lucruri importante. Mă doare sufletul când văd că renunţăm la lucrurile noastre de bază. Noi avem valori inestimabile şi stăm cu gurile căscate şi adunăm ciurucuri din punct de vedere spiritual. Acest lucru este dureros!
„Eu nu cânt texte, ci poeme”
Ca artist, cu greu puteți fi încadrat într-un stil anume, în sensul că dumneavoastră ați îmbrățișat și latura creației folclorice, dar abordați, alături de orchestra care vă acompaniază simfonic și coral, muzică „cultă” să zicem. Cum v-ați defini din punct de vedere muzical?
Mereu am spus că, în ceea ce mă priveşte, nu trebuie să fiu judecat din punct de vedere muzical. Meseria mea este în primul rând cea de actor. Obsesia mea, de când eram student la Institutul de Teatru, a fost marea pasiune pentru poezia cultă. Şi când am venit în Craiova şi am făcut primul spectacol, „Menestrel la curţile dorului”, ideea mea a fost de a readuce poezia la forma ei primară. Eu am ferma convingere că aezii Greciei antice nu rosteau acele vorbe, ci practicau incantaţii. Acestea trebuiau să fie cântate într-un fel. În al doilea rând, mereu am spus că fiecare om sensibil, care degustă poezia la modul real, fără să fie superficial în citirea şi înţelegerea ei, îşi dă seama că există o anume muzicalitate a poeziei, a versului. Ea sună într-un fel. Unii au capacitatea de a exterioriza acea muzică interioară a poeziei, alţii nu. Totdeauna m-am considerat a fi un foarte bun amplificator al muzicii interioare a fiecărui poem pe care îl cânt. De aceea, de când am început să cânt, eu nu cânt texte. Mai vine la mine un aşa-zis poet şi-mi zice: Maestre, am nişte texte pentru dumneavoastră! Textierii mei s-au chemat Arghezi, Blaga, Păunescu, Ioan Alexandru. Ei au scris poeme, nu texte. Eu am poezia română în spatele meu, care mă împinge ca un resort mereu înainte, şi încă nu văd unde aş putea să mă opresc, pentru că multitudinea stărilor poetice ale acestui popor, varietatea stilistică, varietatea de idei din poezia populară şi poezia cultă, este absolut infinită.
În ceea ce mă priveşte, nu am făcut nimic întâmplător, totul la mine se construieşte pe stări. Mult mai târziu probabil, când vor fi exegeţi tineri, care să analizeze ceea ce am făcut eu, o să-şi dea seama că nimic nu a fost întâmplător la mine, că eu am gândit un program cultural serios, care să rămână. După mine va rămâne o operă clară, prin care să se vadă exact ce am făcut. Adică, ăsta a fost obsedat de cântecul popular românesc şi de cum se degradează el. Şi atunci, ce a făcut? A făcut cinci spectacole, cu un taraf tradiţional, compus din cobză (eu cântând la cobză), ţambal mic, braci, vioară şi contrabas. Clasic! Ei bine, anii petrecuţi la Institutul de Folclor m-au trimis aici şi am refăcut muzica populară a perioadei interbelice până mai încoace. Muzica populară românească s-a distrus de la prima rimă: ogoru-tractoru. În clipa în care a apărut rima „ogoru-tractoru”, de aici şi până la „foaie verde-a bobului, mulţumim partidului” n-a mai fost decât un pas şi atunci cântecul popular a fost folosit în slujba unei ideologii, ceea ce este greşit total şi nepotrivit cu spiritul românesc. Acum trăim o perioadă şi mai grea din punctul acesta de vedere, pentru că au apărut, aşa cum spuneam, o serie de poeţi, făcători de texte. Texte pe care le dau unor pseudocântăreţi ce lălăie pe diverse motive.
S-au amestecat motivele folclorice. Înainte era foarte definit: muzica din Gorj era muzică din Gorj, muzica noastră din Dolj era limpede, era altceva, te duceai în Mehedinţi, era altceva. Cum treceai dincolo, în Banat, se simţea altceva, apoi în Ardeal se vedea toată această tânguire, care trecea printr-un tragism al locului. Urcai mai mult înspre munte, întâlneai o muzică mai dură, treceai în Moldova sau în Bucovina, se îndulcea dintr-odată stilul. Era pentru fiecare zonă ceva aparte. Acum totul s-a amestecat, toţi cântă doar trei rime de generic: „anii, banii şi duşmanii“. Asta este într-adevăr dureros. De la carul de flori pe care-l cânt în cântecele mele, o dovadă absolut incredibilă a fanteziei creatoare a acestei alternaţii, până la „anii, banii şi duşmanii” e o cale anapoda, e un drum al lui Iona în sens invers.
Paradoxul cenzurii. I-a învățat pe artiști subtilitatea mesajului
E mai greu să promovezi cultura astăzi decât a fost în perioada comunistă? De ce?
E mult mai greu. Comuniştii au fost, din punctul acesta de vedere, răi, pentru că şi-au subjugat cultura şi au pus-o în slujba ideologiei, dar nu i-au împiedicat pe artiştii creatori să creeze. Se spune mereu şi aud aceste lucruri, că în timpul regimului comunist nu s-au realizat cu adevărat creaţie şi cultură. Dacă ar fi să vorbim de literatură în proză, ar trebui să ne amintim doar de: Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura. Ca să nu mai vorbim de poezie, cu Nichita Stănescu în frunte, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Ioan Alexandru. Toţi aceştia atunci au scris. Atunci s-a scris marea poezie. Iarăşi, în artele plastice, unde avem un Sabin Bălaşa şi mulţi alţii. Cei de astăzi au libertate, dar nu mai ştiu ce să facă cu ea. Trebuie să recunoaştem că în comunism a fost rău, dar din punctul de vedere al creaţiei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Aş mai spune un lucru: era foarte bună cenzura aceea. Era foarte bună pentru că ne obliga pe noi, creatorii, să fim mai subtili decât ei, cei din cenzură, care nu erau deloc proşti. Aş face aici o mică paranteză: ruşii, de pildă, până prin anii ’60 şi un pic îi arătau pe nemţi graşi, pe care ei, ruşii subţiri şi frumoşi, îi băteau de-i zvântau. Până a venit o galerie de oameni deştepţi care au arătat că acest lucru nu era în regulă. În contrapondere a venit un val de filme, începând cu „Copilăria lui Ivan”, cu „Zboară cocorii”, creaţii absolut senzaţionale ale cinematografiei ruse, şi s-a schimbat povestea. Aşa şi la noi. Noi în perioada aceea a trebuit să fim mai subtili, mai deştepţi decât cei din cenzură. Acum, pe prim plan în filmele româneşti nu există trei cadre fără o înjurătură. Ei cred că asta e libertate? Nici pe departe!
La greci, dansurile lor tradiționale sunt probă de bacalaureat. Când oare ne vom trezi?
Ce ar trebui să se facă pentru ca această muzică și jocul popular să fie din nou cunoscute și însușite de noile generații?
În timpul comuniştilor era un festival absolut senzaţional de „folclor al universităţilor”, mai exact, casele de cultură ale studenţilor din ţară se întâlneau la un festival-concurs la Bucureşti. Vreau să spun că aici, la Craiova, Casa de Cultură a Studenţilor avea o formaţie de muzică populară, formată din studenţi. Nicu Creţu, regretatul dirijor al Ansamblului „Maria Tănase”, făcea parte din acea formaţie. Erau totodată dansatori. Veneau tinerii şi se înscriau la formaţia de dansuri populare. Păi, astăzi, dacă iei o fată să o înveţi dansul popular românesc, i s-ar părea cu siguranţă că e degradant.
Noi trebuie să învăţăm un lucru de la greci. La ei nu iei bacalaureatul dacă nu ştii dansurile tradiţionale ale grecilor. Se studiază în liceu. De aceea, oriunde se întâlnesc mai mulţi greci într-o cârciumă, indiferent unde sunt, dansează şi cântă imediat, pentru că ei ştiu. Românii mei mai mult de trei cântece populare nu ştiu să cânte şi când îi pui să joace o horă sau o sârbă, se încurcă între ei definitiv. Ar trebui reintrodus ca studiu obligatoriu în şcoală, din clasa I, dansul popular. Astfel, când termini liceul să ştii: o horă, o sârbă, o învârtită, un brâu, din fiecare zonă a ţării câte un dans tradiţional.
Dacă tu, român, renunți la tradiția populară, pe ce te mai poți rezema identitar?
Care ar fi răspunsul dumneavoastră la afirmația unora potrivit căreia „creația folclorică poate fi privită doar ca o arheologie spirituală, iar rămânerea la ea – o adevărată catastrofă culturală”?
Tot ce a existat valoare în această ţară a plecat de la tradiţia populară. Începând de la Eminescu, unde întâlneşti elemente populare câte vrei, la Enescu, la Brâncuşi, deci în tot spaţiul artistic noi am rezistat şi ne-am impus pe plan internaţional prin autenticitate, prin forţa care ne-a venit din capacitatea creatoare. Or a renunţa la acest lucru este o aberaţie.
Pe ce să te mai poţi rezema atunci?
Publicul nu te ține minte când îi dai ceva lipsit de valoare
Veți avea un concert în cadrul ITO Craiova 2019. Ce mesaj le transmiteți celor veniți să vă asculte?
Din discuţia noastră de acum, realizez că ar trebui să-mi împart recitalul meu, probabil, în două părţi. Prima parte să fie un îndemn către credinţă, pornind de la poeme senzaţionale ale lui Gyr, Crainic, Ion Alexandru şi alţii, poeme cu tentă elevat mistică, cu trimitere de fapt, şi un îndemn la a nu uita folclorul. Şi de aceea mă gândeam că nu ar fi rău să fac o trecere prin doina de la noi, de aici, în Banat, în Ardeal, în Moldova şi apoi înapoi acasă. Eu am avut o teorie prin care spuneam că din patruzeci în patruzeci de kilometri se schimbă motivul în această ţară pe bază de doină, pentru că pleci de la mine din Podari şi până în Strehaia se cântă altfel, cum ai ajuns la Severin se cântă altfel şi aşa mai departe. Sunt absolut evidente varietatea aceasta şi frumuseţea ei. Cu siguranţă, tinerii care vor veni acolo vor avea ce să înveţe, vor avea un punct în care să creadă. O să aibă în faţă un om care a ajuns ceea ce a ajuns graţie acestor lucruri. Dacă te depărtezi de ele, de esenţă, eşti al nimănui.
Nimeni în România după Maria Tănase nu s-a mai născut cu așa talent în păstrarea creației folclorice. Lumea vine la spectacolele dumneavoastră ca la biserică, mărturisesc cei care participă la concertele unde apare pe afiș numele dumneavoastră. Care credeți că e motivul pentru care cântați totdeauna cu casa închisă?
Motivul este simplu: timp de cincizeci de ani nu mi-am minţit publicul niciodată. Timp de cincizeci de ani nu am făcut nici un rabat la seriozitatea profesiei mele. Timp de cincizeci de ani, toate spectacolele mele au avut o demnitate şi niciodată nu m-am plecat către facil. Se spune mereu: asta vrea publicul. Nu, nici pe departe! Publicul este foarte parşiv: îi dai lucruri uşoare, râde, se amuză, pleacă şi te uită. Îi dai lucruri esenţiale, cum am făcut eu, atunci te ţine minte. Este o mare satisfacţie pentru mine să stau la Sala Palatului înainte de spectacol şi să mă uit pe fereastră cum vin, ca la denie. De altfel, IPS Părinte Pimen de la Suceava a venit la spectacolul meu „Cu Iisus în celulă”. Era în Vinerea Mare (Preafericitul Părinte Patriarh Daniel era Mitropolit la Iaşi pe vremea aceea). La sfârşit, Arhiepiscopul Sucevei a urcat pe scenă, mi-a sărutat mâna şi mi-a spus: „Aceasta a fost cea mai frumoasă denie!”
Autor: Pr. Ioniţă Apostolache
Sursa: Ziarul Lumina