TTIP și demagogia

După cum se știe, de câțiva ani se află în negocieri un tratat de eficientizare a liberului schimb între Europa și Statele Unite, numit The Transatlantic Trade and Investment Partnership. În general se prescurtează  prin „Transatlantic partnership”, dar se poate găsi și denumirea de TAFTA (Transatlantic Free Trade Area), cu siguranță ușor exagerată. La o căutare pe portaluri, probabil nu veți găsi nimic nou, devastator, original, sau capabil de a schimba perspective. TTIP este, vrem sau nu vrem, un subiect difuz, înecat în demagogie.

Ceea ce nu echivalează cu a spune că nu va influența viața cetățeanului de rând, ci doar că, puși în fața necesității de a scrie despre TTIP, instinctul e de a spune, asemenea lui Vladimir Borțun, că nu e nimic bun pe frontul de Vest.[i] Marii agenți comerciali insistă pentru dereglementare, la fel cum au făcut și până acum, negocierile principale purtându-se alternativ la Washington și la Bruxelles, cu ușile închise. Pe parcurs, diverse documente cu deziderate și rezoluții sunt eliberate pentru presă. Din moment ce nu există o formă finală a acordului, pentru nimic din documentație nu se poate face cu precizie departajarea între fumigene, exagerări deasupra țintei reale, chestiuni centrale și simple formulări trunchiate. Drepte sau nu, momentan avem o serie de propuneri din partea unor agenți economici și politici care, dacă ar avea ocazia, ne-ar pune în fața faptului împlinit.

Lăsând deoparte chestiunea proprietății intelectuale (3), TTIP se pare că va cuprinde 2 paliere centrale, anume armonizarea reglementărilor SUA-UE și protejarea investițiilor. Cele două se intersectează în chestiunea exproprierilor indirecte, origine a celor mai multe critici, cum se poate vedea într-un articol din Der Spiegel.[ii] Citind printre rânduri, există și un pilon 1.5, dereglementarea făcută strict pentru a favoriza investițiile străine directe (FDI-uri), cu perspective de implementare doar parțiale.

1. Armonizarea reglementărilor

Având în vedere că atât SUA, cât și UE sunt entități suprastatele – sau federale, după caz – în cadrul cărora nu a dispărut specificul zonelor, nu ar trebui să ne îngrijoreze din start un efort de armonizare. Unele standarde vor scădea, altele vor crește, dar nu neapărat intruziv. Conform site-ului trade.ec.europa.eu, de care mă voi folosi pe larg, ar exista două efecte pozitive: mai puține obstacole birocratice pentru investitori și mai puține inspecții, ca efect al eficienței sporite.[iii] De unde știm că firmele nu vor căuta scăderea standardelor? Autorii aceluiași material de promovare se întreabă și răspund: prin procesul de negociere/validare, la care iau sau vor lua parte o serie de factori de decizie. Avem deci, împărțiți după modul de participare:

• Cu participare constantă: autoritățile care propun, adoptă sau implementează tot sistemul
• Cu participare de tip briefing, adică înștiințări și consultări dese: stakeholderii, care în viziunea autorităților înseamnă reprezentanții afacerilor afectate, ai sindicatelor și ai oficiilor pentru protecția consumatorilor
• Prin validare finală, în cadrul Parlamentului European, Consiliului de miniștri și Congresului Statelor Unite.[iv]

Presupun că ar trebui făcută o paranteză despre rostul reglementărilor, la modul general. A existat un scandal la începutul anilor ’90 privind excesul de zel reglementativ al FDA (Food and Drug Administration), cu privire la suplimentele nutritive. Pe atunci, situație pornită prin Nutrition Advertising Coordination Act din 1991, se punea tot mai serios problema etichetării diferitelor produse cu privire la posibilele riscuri pentru sănătate. Împotriva reglementării tot mai puternice s-a făcut lobby, dar cea mai puternică lovitură de imagine a fost dată de un clip actoricesc din 1994, cu Mel Gibson în propria locuință, supus la un raid federal. Concluzia – “Protejează-ți dreptul de a folosi vitamine și alte suplimente, scrie acum Congresului.”[v] Ca urmare, din acel moment, toate substanțele netestate, dar care nu sunt în mod evident periculoase, pot fi vândute ca suplimenți nutritivi, FDA intervenind abia după ce se înregistrează un număr mare de plângeri legate de un anumit produs, și chiar și în acele cazuri, abia după ce desfășoară propriile teste pe termen lung.[vi] Desigur, lobby pentru suplimente se face în continuare, tot mai masiv, de la 3.4 mil $ în 2006 la 6.4 mil $ în 2010[vii], iar industria “pastilei magice” care te scapă de radicali liberi/grăsime/deochi a explodat prin tabloide/Oprah/Dr. Oz.

Toate vânzările bazându-se pe ideea perversă că sănătatea ar fi cel mai mare beneficiu uman, pentru că mereu jumătățile de adevăr sunt cele mai periculoase.

Aici se poate vedea riscul căderii în demagogie. Putem spune că Mel Gibson a greșit, că reglementările sunt bune și că din cauza evenimentelor din ’94 avem o depreciere dovedită a sănătății americanilor, cel puțin pe anumite paliere, alături de manipulare în masă. Totuși, scopul final al unui organism politic nu ar trebui să fie respectarea voinței cetățenilor? Similar, este oare etic ca o instituție să investească în sănătatea unor agenți morali împotriva voinței lor? În România, conform HG nr. 568/2002 Cap 2 Art. 3, “În România, în alimentația oamenilor se utilizează numai sare iodată.”[viii] Scăpăm de deficitul de iod al țării, deși e mai trist pentru cei care suferă de hipertiroidie, de data asta din cauza prezenței unei reglementări, nu a absenței.

Revenind, armonizarea poate că n-ar fi o soluție negativă. Cele două culturi – cea europeană și cea americană – au moduri diferite de a-și rezolva problemele, amândouă predispuse la abuzuri. Nu cred în armonizarea deplină, de exemplu cu privire la cultivarea GMO-urilor [organismele modificate genetic], subiect care, de altfel, ni se spune că nu face parte din negocieri.[ix] Presiunea publicului ar fi prea mare, pe o piață deja împărțită și adaptată diferențiat. Ar fi păcat ca un subiect sensibil să compromită negocierile de finețe din cel de-al doilea palier.

2. Protejarea investițiilor

După cum se afirmă în documentație, „Investițiile sunt un factor critic pentru dezvoltarea economică și pentru locuri de muncă. Prin investiții, companiile construiesc lanțurile globale de valoare, cu un rol tot mai important în economia modernă internațională.”[x] Dar există și riscuri pentru binefăcătoarele firme, anume, după cum ni se spune, rarele, dar dramaticele, exproprieri, precum și discriminarea sau ridicarea dreptului de a transfera capital. Se cer, deci, 4 „garanții-cheie”:

• Protecția împotriva discriminării (provenind din clauza națiunii cele mai favorizate sau din favorizarea internă a companiilor naționale)
• Protecția împotriva exproprierilor care nu se fac pentru o cauză publică și nu sunt just compensate
• Protecția împotriva tratamentului nedrept și inechitabil (a nu fi echitabil procedural)
• Protecția posibilității de a transfera capital

Acestea, într-o formă finală sau alta, ar urma să se aplice la nivel de tratat internațional, acționând printr-un sistem expres de tip ISDS (Investor-State Dispute Settlement), pe deasupra legislației domestice.[xi]

Primul fapt observabil: dacă, prin mandat judecătoresc, se poate dispune blocarea conturilor firmelor locale, și nu al celor internaționale, legislația nu va fi echitabilă. Punctele 3 și 4 s-ar afla, deci, în contradicție reciprocă. Mai periculos, totuși, pare punctul 2, și la fel se observă o retorică găunoasă. Mai exact, nu este clar dacă scopul negocierilor este de a da șansa unor firme competitive de a se impune în mod legitim pe o piață, șansă de care sunt văduvite printr-un concurs de împrejurări variind de la baronism local până la înapoiere anticapitalistă, sau dacă de fapt se urmărește introducerea unor firme necompetitive pe piețele interne cu sprijinul autorităților locale, urmând a se specula retragerea lor sub presiune publică și plata daunelor. Chiar și aici, în condiții ideale, și bazate pe un control adecvat fiecărui caz în parte, iar nu prin arbitraj predeterminat, cum pretind părțile în TTIP, efectul acordului ar fi doar de a oferi compensații, sub sau echivalente cu suma pierdută de investitor. Mai puțină birocrație, marcată de reguli simple, înseamnă și ca imperfecțiunile din legi să capete dimensiuni ușor de speculat.

Revenind, de ce trebuie protejate investițiile străine? Exproprierile indirecte – când, printr-un act legislativ, i se revocă permisul unei companii care deja desfășura activitate economică – sunt cât se poate de rare. De fapt, dacă autoritățile locale, confruntate cu mari puteri economice, ar dori să aibă monopol economic, ele ar încerca să împiedice instalarea firmelor pe fieful lor, sau cel puțin să întârzie procesul, nu să îl inverseze. Un raport al CEPR Londra estimează scăderea costurilor asociate acestor mici piedici, numite NTB-uri (non-tariff barriers) cu doar 10-25% ca urmare a negocierilor TTIP, alături de eliminarea completă a tarifurilor.[xii] NTB-urile conțin și reglementări, ceea ce face ca pilonii să se unească pe alocuri. Potrivit modelului economic folosit, beneficiul final la nivelul veniturilor ar fi în medie de €306 – €545 pe an pentru o familie de 4,[xiii] altfel spus maxim €136 pe an pentru cetățeanul mediu european, cu salariu lunar de €1916.[xiv] Cetățeanul român, de exemplu, cu un venit mediu de patru ori mai mic, ar obține cam €34 în plus pe an, împărțit pe 12 luni. Iată miracolul trickle-down economics.

Fie și o marjă de eroare a modelului, și vorbind strict economic, din punct de vedere al costului/beneficiilor pentru cetățean ne aflăm în fața unui non-subiect, denaturat retoric fie pozitiv, fie negativ. În acest sens, se poate urmări o dezbatere între Philippe Lamberts din partea europarlamentarilor verzi, care susține că tratatul ar fi un joc cu sumă nulă, deși se contrazice când neagă valabilitatea oricărei predicții economice, și Peter Chase, care vorbește de fluxul financiar și de crearea de locuri de muncă ca și cum ar fi factori separați.[xv] Retorica capitalistă este probabil ceva mai perfidă: se pot analiza exporturi, importuri, fluxuri de capital, dar întotdeauna niște bani „or să intre” doar pentru a cumpăra ceva existent. Similar, o companie poate crea mai multe locuri de muncă prin simpla scădere a calității lor. Același capital de investiție, marginal față de posibilitățile inițiale, se împarte între toate costurile. Nu ne găsim în cadrul unui joc cu sumă nulă din cauza capacității de inovație apărută prin competiția economică. Altfel spus, acea margine prin care o firmă aduce un plus de capacitate de valorificare față de condițiile existente va fi cu siguranță stimulată de TTIP, va exista un beneficiu, chiar dacă nu neapărat pentru omul de rând. Apoi, alegerea se va pune între politica salarială a firmei și beneficiile sociale acordate de stat, o situație profund dependentă de circumstanțe izolate.

Trebuie știut și că nu numai apărătorii dereglementării susțin, mai direct sau nu, stimularea investițiilor străine directe. Probabil cel mai la modă dintre economiștii impozitului progresiv, Thomas Piketty, crede că odată cu semnarea TTIP se va pierde ocazia impunerii unei taxe generale pe afaceri dar nu comentează nimic despre subiectul fierbinte ISDS.[xvi] Unul dintre motive ar fi faptul că pune mult accent pe inegalitatea pieței de capital, dar și pe diferențierea între soluțiile pe termen lung și cele pe termen scurt. Potrivit unui studiu al lui Robert Lucas, dacă piața ar fi perfectă și am avea în vedere doar dotarea cu mașini –„productivitatea marginală a unei unități de capital investită în India ar fi de 58 de ori mai mare decât productivitatea marginală a aceleiași unități de capital investite în Statele Unite.[xvii]

Motivele le știm: prețul forței de muncă, prețul utilajelor, taxe, toate costurile asociate care dau naștere capitalismului global. Aici chiar și fără exportul produsului final, am avea un profit substanțial. Pentru Piketty, curios nu este că diverse companii profită de situație, ci că foarte multe preferă totuși să investească în țări dezvoltate, fluxul monetar fiind net dinspre țările sărace spre cele bogate și nu invers. Faptul ar dovedi cât de puternic este fenomenul de „antiselecție” sau de „risc moral”: rata de alfabetizare contează enorm, dar este doar o parte din riscul pe care și-l asuma un investitor. Componenta psihologică din economie contează, și în ciuda graficelor, mereu se reduce la ceva subiectiv, în general investitorii preferând profitul mic și sigur. De aceea, statele slab dezvoltate încearcă să ofere garanții, credite avantajoase și investiții comune, rezultând în imperfecțiunea pieței de credit. Într-adevăr, „nu se acordă credite decât celor bogați”, și de aici nu doar inegalitatea financiară prezentă, ci și creșterea constantă a inegalității.[xviii]Poate părea ciudat atunci că retorica următorilor pași nu este de a cere desființarea creditelor pentru bogați, ci contestarea succesului unora din politici și schimbarea temei în modul de alocare al taxelor.[xix] De fapt, Piketty recunoaște subtextual că taxele vor fi colectate în bună măsură ca urmare a politicilor de stimulare a investițiilor străine directe, dar făcute corect. Prea slabe și nu vor atrage baza de impozitare, prea puternice și stimulentele se irosesc de pomană. Accentul este pus pe sensul redistribuirii spre a nega inegalitatea inițială, până în punctul în care nu va fi nevoie de stimulente: prin investirea în educație, în venit minim garantat și în toate serviciile care garantează calitatea vieții și productivitatea. Fluxul dinspre FDI-uri spre calitatea vieții neagă antiselecția.

Iată, deci, de ce nu există un refuz de profunzime față de legislația TTIP. În plus, teoretic, odată adoptată garanția față de „exproprieri indirecte”, nu ar mai fi nevoie de alte suplimente pentru a aduce multinaționale pe piața internă. Va fi oricum o suprasaturație iar orice vină pe care am putea să o găsim, pentru acordarea de credite preferențiale, pentru formarea de firme cu capital mixt stat-multinațională sau alte asemenea va trebui pusă strict pe seama politicienilor noștri, pentru că singura justificare reală va fi profitul lor personal.

Un alt aspect important, dacă suntem de acord că statul nu are mijloace legitime de a împiedica imixtiunile multinaționale, nu înseamnă că orice multinațională va avea drum liber. Pentru început, trebuie negociate dur clauzele legate de ecologie, de dezvoltarea durabilă și de protecția mediului înconjurător, chestiuni care sunt în interesul instituțional al oficialilor UE. Apoi, va rămâne competiția economică directă, și în caz că o multinațională va intra în conflict puternic cu normele sociale și culturale de pe o piață, nimic nu anulează posibilitatea boicotării publice.

Încheind, că tot se apropie ziua artei plastice cu ștampilă, acea idee infamă din programul Monicăi Macovei, statul minimal, se bazează pe o justificare destul de corectă. Într-adevăr, birocrația și extinderea excesivă a aparatului public vor costa și vor întreține corupția (dar la fel și legile prea fixe!). Cum, în cazul nostru particular, nici statul, nici corporațiile nu apără interesul cetățenilor, partizanatul mi se pare inoportun. Chiar și extinzând spre un model general, observ că în cadrul dezbaterii sus-menționate, domnul Lamberts la un moment dat spune că pentru negocierile TTIP, „unii stakeholderi sunt mai egali decât alții”, cu intenția de a critica gradul de consultare diferit pentru diverse grupuri. Este perfect corect – pentru o firmă toți factorii contează, dar unii mai mult decât ceilalți. La fel ar trebui să stea treaba și în ceea ce privește urmările TTIP. De exemplu, stakeholder (agent cu miză) pentru un dezastru ecologic nu este statul, care, prin construcție, îi reprezintă pe toți cetățenii în mod egal, ci în proporție covârșitoare comunitatea locală, ai cărei mod de viață și sănătate sunt compromise de către acțiunile multinaționalei. Corectă ar fi aplicarea directă de despăgubiri substanțiale către comunitate, situație care, din câte știu, nu este cuprinsă în negocieri. Similar și pentru bolnavii de hipertiroidie față de stat.

Mai trebuie menționată și problema transparenței. Secretizarea tratatelor de la nivel înalt și promulgarea lor ca atare nu mi se pare o abordare benefică, dar nici nu poate fi considerată o invenție recentă sau un pericol iminent. Orice întâlnire informală poate să aibă efect practic de negociere bilaterală și tot discursul cu privire la intențiile reale se poate duce în spatele ușilor închise, cât timp nu avem supravegherea completă a decidenților. Aici pur și simplu nu se poate interveni. Ceea ce putem cere, în schimb, este ratificarea publică, prin referendum, a formelor finale pentru toate documentele de interes major, sau cel puțin consultarea publică de durată semnificativă între stabilirea formei finale și promulgare. Nu trebuie uitat că, în general, consensul nu prea se atinge la scară europeană, și probabil, dacă vor fi presiuni, firmele vor prefera versiuni îndulcite, poate chiar marginal benefice ale acordului, în locul unui eșec. Sunt curios totuși ce restricții ar accepta privind posibilitatea de a transfera capital spre paradisuri fiscale.

– See more at: http://www.argumentesifapte.ro/2014/10/15/ttip-si-demagogia/#sthash.LaZFhYEa.dpuf

Autor: Matei Ghimiș

Sursa: Argumente si fapte