În ceea ce ne priveste, n-ar fi corect sa o sfârsim deodata cu americanii deoarece noi suntem cu niste zeci de ani în urma lor. Desi experienta arata ca istoria nu tine seama de cei ramasi în urma ori de cei rataciti. Asadar, dupa pastorul Camping, lumea, indiferent daca-i convine sau nu, ar mai avea de plutit în cautarea unui alt Ararat înca patru luni si jumatate.
La noi, din pacate, catastrofa a început mai demult, caci Guvernul Boc este, de o vreme, sub jurisdictia altui profet, tot american, Jeffrey Franks, care nu a fixat o data a disparitiei noastre, ci a facut în asa fel încât sa ne-o dorim singuri, vegheati de ceausii lui bastinasi. Cu alte cuvinte, data fiind înaltimea scopului, profetul nostru a simtit din prima clipa nepriceperea si slugarnicia acestora, dar si convingerea celor alesi sa ne extermine ca ne fac un mare bine, noua, ignorantilor si nerecunoscatorilor.
Sigur, Jeffrey Franks a nimerit-o, dar nu avea cum sa cunoasca o particularitate a acestui spatiu: el produce neîncetat profeti, iluminati, clarvazatori si ghizi în pustie, dar toti fara prea multa imaginatie. Nici nu apuca sa dispara unul – tragic de cele mai multe ori –, ca un altul îi ocupa locul: desi figura noua, nu stiu cum se face ca, pâna la urma, recurge la aceleasi practici. Nici unul nu încearca macar sa faca niste lucruri normale, cum se întâmpla în alte tari, ci se angajeaza în modernizari devastatoare care ne lasa rani deschise pentru mult timp. Asa a fost ieri, în „epoca de aur“, asa este si astazi, dupa mari convulsii soldate cu varsari de sânge; în fapt, se schimba doar portretele. Cei de vârsta mea au avut posibilitatea sa auda numeroase prevestiri despre catastrofe si sfârsituri: de lumi, de orânduiri, de epoci si, desigur, de profeti. Veneau spre noi comete, meteori uriasi, pamântul urma sa-si schimbe axa, fanaticii religiosi ne asigurau ca e foarte aproape Apocalipsa, ca ne-am afla „în timpurile din urma“, se prevesteau maladii cumplite, razboaie incredibile din care nu lipseau bombele atomice încât, în orice spatiu te-ai fi gasit, nu puteai sa nu iei la cunostinta faptul ca te asteapta un sfârsit iminent. Diversi pastori sufletesti, pe de-o parte, la fel ca si Securitatea, pe de alta, ne contabilizau, din motive aparent diferite, pacatele. Toti, dar absolut toti amenintau. Probabil ca din vremuri foarte îndepartate ni se trage o statornica sete de sânge si de razbunare. Auzim mereu pe toate lungimile de unda ca trebuie „sa cada niste capete“. Prea putini sunt interesati de adevar, de dimensiunile tragi-comediei în care ne-am instalat, si mai multi de capetele care ar trebui sa cada. Nu stiu cum se face dar, pâna la urma, în tara telecatuselor si a mascatilor, toate ramân cum au fost. Adica o foarte mica parte dintre ele, caci altfel, am depopula tara si asa parasita de aproape tot ce avea ea mai bun. Din pacate, pentru cei ce pustiesc tara n-a existat si nu va exista nici o apocalipsa. Ar supravietui precum insectele, chiar si unei glaciatiuni. La noi, se sfârseste lumea buna, lumea cu adevarat folositoare, ceilalti urmeaza haita fara sa fie chinuiti de mari probleme, de întrebari si obsesii intelectuale. Cât despre unul dintre numeroasele cataclisme, îmi amintesc exact: eram elev când o secta religioasa a anuntat sfârsitul lumii si, o parte din oamenii din sat s-au urcat pe dealul cel mai înalt si, solemni, cântând „Sus pe-a Sionului munte“, au asteptat minunea, înfrângerea „marii curve“, apoi a lui Satan si, fireste, Judecata ultima, rasplata pentru fidelitate si faptele lor bune, un loc în „noul Ierusalim“.
Pâna la urma, o ploaie violenta le-a încercat rabdarea si rezistenta fizica, iar mai târziu, dupa miezul noptii, si-au dat seama ca sfârsitul lumii s-a amânat. Nu si-au detestat profetii, nu s-au întrebat de ce au întârziat îngerii si calul alb al Învingatorului, s-au încapatânat sa astepte un nou semn. Mi-a fost dat sa cred de multe ori, în acei ani, în care nu vedeam foarte limpede diferenta între bine si rau, ca lumea s-a sfârsit. Era, tin minte, în martie si directorul liceului, cu o voce tremurânda, ne-a anuntat ca a murit tovarasul Stalin caruia, destui ani, de ziua lui, fuseseram obligati sa-i scriem scrisori de recunostinta, sa-i trimitem desene si versuri. La auzul clopotelor de la biserici si al sirenelor, trebuia sa ramânem nemiscati, în strada sau oriunde ne-am fi aflat. Si sa fim tristi. Din pacate, n-am putut fi la înaltimea si gravitatea momentului. Eram în centrul vechi al orasului Baia Mare si, când au început sa bata clopotele, un barbat si o femeie ce se gaseau pe scaunele din fata ale unei masini stravechi, au început sa se îmbratiseze fara sa tina seama ca masina li s-a oprit într-un castan. Stiam ca nu toti îl iubesc pe Stalin, desi toata copilaria cam cu iubirea pentru generalissim si pentru prietenii nostri statornici îmi pierdusem vremea: strângeam ajutoare pentru copiii greci, apoi coreeni si vietnamezi, învatam obligatoriu versurile lui A. Toma despre copilul Wu wing care si-a pierdut mama si, fireste, eram îndemnati sa-i înfieram pe imperialistii anglo-americani. Sigur, acasa auzeam zilnic vesti despre cei dusi de Securitate sau omorâti în înfruntarile din munti, dar nu aveam voie sa vorbim despre asemenea lucruri la scoala. În aceiasi ani, diversi calugari descoperisera prin scorburile unor copaci grâu amestecat cu sânge, semn ca pacatele oamenilor erau mari si sfârsitul aproape. Sigur, în epoca respectiva, sânge s-a pierdut foarte mult, dar nu numai la Canal si prin închisori, ci si la colectivizarea fortata a agriculturii. Odata cu aceasta, s-a sfârsit cu adevarat o lume. „Socialismul a învins definitiv la orase si sate“ – era lozinca acelui timp si aceasta victorie, însotita de umilinta, mizerie si frica, a anuntat „al lumii vechi apus“. Ca apoi, obisnuiti cu mizeria si amenintarile, dupa o mare varsare de sânge si o teribila revarsare de speranta, conationalii nostri sa-si încredinteze din nou libertatea si viata altui stapân ca sa aiba pe cine învinui pentru propriile lor esecuri. Caci orice realizare cere mult efort, numeroase privatiuni si sacrificii. Din nefericire, nici unul din pepiniera noastra de fantasti, de profeti, vizionari si prezicatori nu a fost în stare sa prevada ca vom ajunge sa traim în interiorul altui cosmar, mai brutal decât cel pe care-l depasisem în 89. La noi, prea putini sunt obsedati de aflarea adevarului, cei mai multi repeta mecanic ceea ce aud la numeroasele noastre televiziuni, iar în secret spera într-o salvare din afara, tot asa cum asteapta minuni de la sfintii ale caror moaste le saruta, cum asteapta recunostinta Celui de Sus pentru cei câtiva banuti pusi în cutia milelor la biserica. Si asa mai departe. Nimeni nu vrea sa se implice, sa-si asume vreun risc. Telenatia româna asista, tot mai inerta, la propria sa distrugere, dar nu are nimic de comentat. Si, în timp ce mascatii îsi joaca rolul în marea piesa nationala a divesiunilor cotidiene, „Tinutul Secuiesc“ îsi deschide o reprezentanta la Bruxelles. Invitatia poarta sigla P.P.E., din care, se stie, face parte si „forta noastra conducatoare“, P.D.L. Nu-i nici o problema, ne asigura bisnitarii natiei, este inutil sa va agitati, caci tot din Europa facem parte cu tot cu acest tinut. Si, desigur, suntem cu totii locuitori ai planetei numita Pamânt, din Calea Lactee. Se vede ca ne-a fost dat sa ne nastem într-un spatiu în care nimic nu este imposibil. Educatia pe luna pentru fiecare locuitor costa fix sapte lei. Nici macar cât pretul unui prezervativ de-al marelui reformist Cseke! Iar într-un asemenea context, sfârsitul lumii nu mai conteaza: fara valori, fara institutii consolidate, toti hoti si toti judecatori, toti betivi si toti lenesi. Nimeni nu mai stie ce este si nu mai crede în nimic. Toti ameninta si toti se tem. Semn ca la noi sfârsitul a început demult. Uneori am impresia ca Socola si Balaceanca – dar fara medici! – s-au întins peste tot. Alteori, cred ca cele ce se petrec sub ochii nostri, piesa idioata pe care o jucam cu inconstienta sau din lasitate, seamana cu o sinucidere în grup. Nu ne intereseaza nici viata, nici moartea, nu avem nici o valoare de aparat, nu simtim nevoia sa aratam ca înca suntem vii. De multe ori, m-am oprit disperat si, recitindu-mi unele pagini, m-am întrebat daca nu sunt nedrept, daca judecatile mele nu sunt prea aspre. Am avut sansa sa cunosc lumea si sa înteleg la ce ora a istoriei ne aflam si, recunosc, m-am convins ca, spre deosebire de altii, noi nu facem decât sa repetam mereu si mereu aceleasi erori. Sigur, stiu prea bine ca Lenin, Stalin, Mao erau oameni de mare cultura, ca Pol Pot a studiat la Sorbona. Ei însa sunt exceptiile lumii, avertismentele, pedeapsa pentru naivitate a celor ce au uitat ca libertatea nu ne este data pentru totdeauna, ca ea trebuie aparata mereu. Cât despre noi, sunt convins ca boala este mult mai grava si ca originile ei trebuie cautate mult mai profund. Si în 1968, si la Revolutie, am crezut ca va veni si o zi a noastra, ca avem si noi dreptul macar la o „ora astrala“, ca sa-l citez pe Zweig. Aveam, neepuizat, un imens stoc de iluzii. În calatoriile prin tara, am vazut cu ochii mei oameni de mare valoare, iubitori de adevar si de performanta; stiu de asemenea ca sunt multi, dar nu înteleg de ce nu se întâlnesc, de ce marile noastre elanuri patriotice nu dureaza nici trei zile. Nu îmi dau seama pe unde se ascund în restul timpului si de ce tac. Nu este vina mea ca am ajuns sa am o singura certitudine: chiar daca s-ar anunta si o catastrofa cosmica, ea ne va prinde facând gratare, mici, sarmale si sorbind o bere. Caci nu iubirea de oameni, credinta, învatatura, lupta pentru un ideal si toate celelalte îl fac pe semenul nostru fericit, ci, asa cum s-a vazut în toate împrejurarile din ultimii ani, micii, gratarele, sarmalele si berica. Este, din pacate, unicul nostru raspuns la toate marile întrebari ale tarii si ale lumii. Dar, de la o educatie de sapte lei, nici nu te poti astepta la mai mult. Dupa doua decenii de la Revolutie asistam, ca sa reiau o sintagma a lui Cioran, la „triumful nimicului“.
AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro