Cineva şi-a propus să îmbolnăvească omenirea, şi a reuşit. Din păcate, nici pe noi nu ne-a ocolit voinţa globală de a stăpâni prin disfuncţii la toate nivelurile. Pe scurt, de când s-au abătut asupra planetei criza economică şi cea financiară, trăim, la rându-ne, într-o perpetuă înviorare a tuturor tipurilor de criză, pe care, parcă, le-am “cultivat” şi “întreţinut” cu o răbdare demnă de fapte glorioase… Şi când ne gândim că o boală îndelungată sapă adânc… Degeaba ne tot mirăm, de când maladia ne-a dat un ghiont în coaste, cum de nu s-a găsit un antidot, de mai bine de trei ani…
Cert este că clasa politica nu are ce face: s-a obişnuit atât de mult cu suferinţa, încât a început să se simtă bine în pielea pacientului fără perspective… Numai aşa, târându-se în cârje sau zăcând, sine die, pe un pat de spital părăsit, îşi poate justifica neputinţa în faţa naţiunii mirate şi flămânde.
Se mai ştie un lucru: orice criză, indiferent unde acţionează şi în ce domeniu debutează, vine dintr-o tulburare. În primul rând, la “etajul” superior, cel al conştiinţei individuale. Şi uite aşa, de la un ins la altul, de la o conştiinţă care-şi înstrăinează intuiţia despre propria existenţă şi despre lucrurile din jurul său, la altă conştiinţă invitată să ia parte la acelaşi joc al pierderii de sine, se alege praful de o comunitate, de o ţară, de un continent, de tot mapamondul…
Dar pe noi ne afectează profund criza noastră de acasă – mult mai dură şi mai condamnabilă comparativ cu tipurile similare, din unele ţări învecinate, unde fac mai puţine ravagii. La noi, totul şi toate dobândesc dimensiuni incredibile şi configuraţii ieşite din comun. Pentru că nicăieri în lume oamenii politici nu sunt atât de grav afectaţi de “gărgăunii” setei de măreţie, de lăcomie şi hoţie, ca unii dintre ai noştri. Cele şapte păcate capitale despre care vorbeşte Biblia – mândria, zgârcenia, necurăţia, invidia, lăcomia, mânia, lenea – sunt onorate cu brio. Din fericire, mai sunt şi excepţii. Dar acelea nu se zăresc, fiind umbrite, ameninţate şi anihilate de virusul care a pus stăpânire pe mintea “conştiinţelor majore”.
Care ar fi paşii pentru asanarea infecţiei necruţătoare? Ce clinică mai are forţa financiară de a acorda asistenţă gratuită acestor suflete pierdute în bezna dispreţului faţă de poporul care şi-a pierdut şi el imunitatea în faţa unei asemenea molimi? Medicamentul stă în puterea fiecăruia de a decide calea pe care trebuie s-o urmeze: conştientizarea propriei disfuncţii. Conştientizare “echivalentă cu apariţia sănătăţii, cu începutul vindecării şi al transcendenţei”, ar spune iluminaţii. Dar de transcendenţă ne arde nouă aici, pe malurile domoale ale Dâmboviţei, unde “totul este luat” în derâdere?! Unde jurămintele pe Biblie ale oamenilor politici sunt respectate doar trei zile… În rest, cine să beneficieze de case de protocol, de comisioane grase, de excursii fanteziste pe mapamond, din banii contribuabililor, şi de şarmante declaraţii de genul “cu toţii ne dorim binele comun”, cum spunea, recent, un ministru în funcţie?! Cine? Că doar nu medicii, profesorii, inginerii, economiştii, cercetătorii, “disponibilizaţii” naţiei, care “n-au decât să plece!”; “de ce trebuie să ne facem atâtea griji?!” Pentru că, “domnilor” aflaţi într-o criză de conştiinţă, cronicizată deja, aveţi această datorie de onoare să vă respectaţi electoratul. Aproapele vostru. Şi să aveţi în vedere interesul naţional. Mai citiţi, fiindcă lumea toată este o bibliotecă uimitoare! Un tezaur de înţelepciune şi iubire de ţară. Vorbim însă, de lucruri sfinte, peste care se calcă, apăsat, cu ciubotele unei boli grave: ale urii şi învrăjbirii…
Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro