Este din ce în ce mai îngrijorător faptul că aceia care ar trebui să comande analize sociologice, să încerce să distingă cauzele economice, sociale, politice ale unei ţări, încearcă să paseze problema pe starea psihică a populaţiei
Punem efectul înaintea cauzei?
Da şi toată lumea se întreabă de ce România este într-o stare de anomie, după conceptul lui Durkheim, fără să vadă lucrurile care sunt evidente; că o anumită situaţie socio-economică şi politică generează de fapt punerea carului înaintea boilor. Eu, ca psihiatru, consider că această încercare de psihiatrizare sau psihologizare a situaţiei nu va duce la niciun rezultat, pentru că dacă tot timpul vom face analiza morbidităţii psihice a epidemiilor şi a bolilor psihice, sigur că nu psihiatrii sunt factori de decizie sau purtători de mesaj, vom vedea că totul este un rezultat al unor decizii neconforme cu logica. Când relaţiile dintre oameni sunt profund deformate de decizii ale politicului şi aşa-numita clasă politică ajunsă la conducere nu acţionează conform unor norme favorabile celor mulţi, sigur că ajungem să ni se pară că suntem într-o stare de sănătate mintală neconvenabilă. Dar este evident faptul că ne aflăm într-o situaţie socio-economică delicată. Iată, după 23 de ani se întâmplă ce s-a mai întâmplat; nu există un orizont de aşteptare satisfăcător.
Generaţia tânără din anii 80’ nu-şi putea creiona viitorul, perspectiva fiindu-i acoperită de un zid opac…
Exact, viitorul nu putea şi iată, nici acum nu poate fi perceput. Omul, pentru a se putea motiva trebuie să aibă un plan, trebuie să aibă o perspectivă pentru a-şi construi viitorul. Iar dacă viitorul nu se întrevede şi se pierde orice fel de reper, iar oamenii sunt presaţi în permanenţă prin mijloace informaţionale, prin mijloace politice spre distrucţie şi spre ură, tot timpul li se indică un pericol şi un agresor, sigur că o astfel de societate nu poate funcţiona aşa cum ne-am dori cu toţii…
Trăim o angoasă generalizată…
O societate angoasată, ameninţată mereu cu tirania, cu dictatura, cu foametea, cu seceta, cu inundaţiile, cu criza cu seismele… Toate aceste lucruri apasă asupra mentalului colectiv, au un efect catastrofal, de blocare. Eu nu ştiu, nu pot să înţeleg cum de la vârfurile puterii nu se înţelege că dacă această valoare – sănătatea mintală – nu este stimulată, totul se va bloca şi apoi se va prăbuşi şi este şi în defavoarea celor care întreţin această stare de fapt. E o încrâncenare şi o luptă ce pare să nu se mai sfârşească.
Şi ca nespecialist poţi observa uşor creşterea criminalităţii, nu prea trece o zi fără un omor, creşterea numărului divorţurilor, a sinuciderilor…
Ba, mai mult, actele de violenţă îmbracă un caracter tot mai ciudat şi intră tot mai mult în obişnuinţa cotidiană. O societate sănătoasă reacţionează în faţa violenţei individuale sau colective, ia măsuri, elimină germenii patogeni, îşi creează anticorpi. La noi se zice; „ Hai dom’le ce să tot pedepsim atâta?” Apar tot felul de infractori notorii, oameni care au ispăşit sau au de ispăşit pedepse de ani grei de puşcărie. Noi mai avem puţin şi desfiinţăm puşcăriile; ”dacă au greşit să-i mustrăm!”. Or’ vă daţi seama că nesiguranţa colectivă devine enormă, mai ales că justiţia noastră nu este una care să dea pedepse pe măsura faptelor. Vedem că pur şi simplu se pierde înţelesul de faptă antisocială, de faptă de gravitate maximă. Şi aţi văzut exemplele; violatorul eliberat pentru bună purtare care a ucis din nou sau ucigaşul de la Otopeni al studentei japoneze care avea antecedente grave la activ. Sunt lucruri tratate cu zâmbete, cu rânjete, cu superficialitate. Nu se deranjează domnii miniştri de interne, de justiţie sau prim-ministrul pentru astfel de „bagatele”, pentru că au pe agendă lucruri mult mai importante; stema pe steag, minorităţile sexuale şi mai ştiu eu ce alte prostii… Atâta timp cât undeva în vârful societăţii, în partea decizională, nu există persoane care să aibă moralitate, o anume conduită, nu se va întâmpla nimic. S-a spus tot timpul; de ce o revoluţie morală? La ce foloseşte? De ce am trăi noi mai bine?
Vrând-nevrând, un decident de o anumită factură va crea o anumită presiune în jur ce va genera competenţă…
Dar vedeţi că şi reciproca este la fel de adevărată. Lipsa de moralitate şi de integritate a unor decidenţi devine molipsitoare în jur. Şi mai e ceva; cine îşi asumă la noi responsabilităţi? Nimeni! Nimeni după 1990 nu şi-a asumat responsabilităţi pentru nimic. Nu avem niciun vinovat şi nimeni nu demarează un proces care să fie și dus până la capăt, pentru a-i identifica pe cei vinovaţi pentru situaţia gravă în care ne aflăm.
Prin aceste atacuri succesive nu se scoate în evidenţă şi nu se dezvoltă gena criminogenă pe care-o păstrăm totuşi într-o stare latentă?
Atâta timp cât ea nu este reprimată, civilizaţia – aşa cum a arătat Al Doilea Război Mondial mai ales – care are un strat foarte subţire de protecţie, strat care conţine de fapt conştiinţa noastră, este în pericol.
Este şi motivul pentru care am ajuns să ne vedem vecinii şi colegii ca pe nişte potenţiali duşmani şi să alegem însingurarea, reală sau virtuală ca mijloc de protecţie?
Da, asistăm la o desocializare masivă cu atât mai mult cu cât noi am fost – şi aici cauza este foarte precisă, comunismul – o societate atomizată în care n-a mai funcţionat o reţea normală a socializării. N-am mai fost o comunitate… Oamenii n-au mai reuşit să refacă o structură funcţională. Au apărut în schimb aşa-zisele reţele sociale, care sunt doar în spaţiul virtual. Ele conduc, şi o să vedeţi că nu va mai dura mult, la o societate extrem de stranie sau vor conduce la o prăbuşire masivă a tot ce-au avut mai valoros societăţile de până acum. Ajungem la sisteme de reprezentare a realităţii, altele decât cele pământene. Noi avem nevoie de un contact cu ceilalţi într-un mod cât se poate de real, nu de a ne transforma din Homo Sapiens în Homo „Videns”, omul care doar priveşte. Nu cred sub nicio formă că aceasta ar fi calea spre progresul umanităţii.
autor: Marcel Bărbătei
sursa: cotidianul.ro