Lucrul de care mă tem cel mai mult este creșterea datoriei suverane“, spunea Roubini în iunie 2010 și vorbele sale au același tâlc și azi. Au trecut doi ani de politici de austeritate în majoritatea statelor europene. Despre aceste politici, unii au spus că aplicarea lor aruncă Europa înapoi în „anii ’30“ (liderul confederației europene a sindicatelor John Monks). Alții au avertizat că europenii ar putea retrăi criza anilor ’30, iar unele țări ar putea să dispară în sensul în care le cunoaștem noi ca democrații, tocmai în cazul neimplementării măsurilor de austeritate (președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso). „A fi sau a nu fi“ rămâne o temă actuală, astăzi nuanțată de prefixul euro: cine nu mai poate rămâne azi „euroeconomie“?
Discuțiile legate de criza europeană a datoriilor uriașe sunt mai de actualitate decât oricând. Statutul Greciei și salvarea zonei euro sunt coșmarul de fiecare noapte al liderilor europeni. Săptămâna trecută, Neil Shearing – economist‑șef pe piețe emergente al Capital Economics – spunea la The Money Channel că Grecia va părăsi zona euro, probabil chiar din acest an. Se va accentua astfel criza din zona euro, iar România va avea de suferit direct ca urmare a „înghețării finanțării în regiune, care ar împiedica băncile să‑și rostogolească substanțiala datorie externă pe termen scurt“.
Dar vesta de salvare a României rămâne deocamdată linia de creditare pe care Fondul Monetar Internațional o pune la dispoziția sa, bani care pot asigura finanțarea externă. Ne uităm așadar la Grecia: dacă ea este doar vârful icebergului, cât de mare o fi acesta?
Va fi soarta Greciei un semnal pentru tot restul? Asemeni canarului lăsat să zboare în mina de cărbune, criza Greciei semnalează de fapt o problemă globală. Noua dilemă mondială este legată tocmai de modelul de viață al viitorului apropiat. Vor trebui oare națiunile îndatorate să facă față unui zdrobitor șoc inflaționist, născut fie din „monetizarea“ datoriei – cum spunea Roubini – fie din tipărirea de bani în scopul „tratării“ crizei economice? Dar pe de altă parte apare o discriminare stat vs privat: lăsând statele să crească într‑un ritm atât de alert în fața sectorului privat având ca motor de creștere doar îndatorarea, „omorâm gâștele antreprenoriale care stau pe ouăle de aur“, după cum spunea un laureat Nobel pentru economie, James Buchanan.
Iar dilema capătă o și mai mare greutate dacă ne uităm la țările care devin din ce în ce mai „vândute“ creditorilor mondiali, fiind totodată și țările care dau de fapt tonul sporului economic global. Dar și tonul recesiunii. Lumea puternic industrializată este lumea care s‑a luptat să iasă din recesiune, care vede astăzi riscul reintrării pe panta negativă de creștere economică și care are azi o nouă bătaie de cap: explozia datoriilor publice. Problema nu se manifestă în lumea a treia, a statelor slab dezvoltate, cu economii falimentare, cu sărăcie alarmantă, cu datorii externe istorice. Problema lumii este că cele mai puternice economii sunt și cele purtătoare de cele mai împovărătoare datorii, iar modelul economic al creșterii pe datorie pare să fi ajuns la capăt de drum.
De exemplu, trezoreria de la Washington are drept principali zece creditori următoarele țări și entități: Japonia, China, Regatul Unit, exportatorii de petrol, centrele bancare din Caraibe, Brazilia, Hong Kong, Rusia, Luxemburg și Taiwan. Cu ani în urmă, Stephen Moore, economist la Cato Institute, atrăgea atenția că „i‑a luat Congresului american 101 ani să cheltuie primii săi 500 de miliarde de dolari. Dar i‑a luat doar 10 ani să cheltuie următoarele 500 de miliarde; iar acum doar 4 ani au fost de ajuns pentru ca să cheltuie încă 500 de miliarde“, exprimând astfel ritmul amețitor în care au crescut cheltuielile publice ale primei economii a lumii. Din păcate, tocmai ritmul galopant al împovărării suverane ajunge să fie „singurul cel mai mare impediment al creșterii economice a Statelor Unite în prezent“, după cum susținea un alt economist celebru, Milton Friedman.
Revenind la semnalele date de Grecia, totuși canarul încă nu a murit. Zbaterea încă a aripilor poate să fie semne ale agoniei în mediul toxic al hiperîndatorării statului elen. Sau, la fel de bine, poate fi semnul că marii contribuabili europeni cred că îi va costa mult mai mult sacrificarea Greciei decât finanțarea supraviețuirii zonei euro așa cum este ea azi. Eu cred că, cel puțin deocamdată, cei ce decid pur și simplu nu știu ce să facă. Și, deși gazul letal se răspândește, canarul este încă viu.
Daniel Apostol
sursa: moneymagazine.money.ro