„Domnule președinte,
Mă cunoașteți puțin, deși numele noastre se află de optsprezece ani pe aceeași listă a Comitetului întemeiat la Geneva în 1926, care își datorește într-o largă măsură activitatea și publicațiile sprijinului dumneavoastre. Dar vă amintiți desigur mai bine de alt reprezentant al României în același Comitet, neuitatul Nicolae Iorga, pe care l-ați desemnat vice-Președinte, în momentul în care ați urmat în scaunul de Președinte, regretatului H.W.Temperley.
Ați fost astfel, până în clipa în care războiul a pus capăt legăturilor internaționale, în fruntea celei mai înalte instanțe de coordonare și organizare a studiilor istorice a acelor cărora le revine sarcina să expună, dar să și judece faptele și întâmplările din viața omenirii. Și războiul acesta, cu toate grozăviile lui, va lua odată sfârșit. Nu știu câți dintre noi vor mai fi în viață, dar cât va fi o omenire se va scrie și istoria, care rămâne peste veacuri conștiința ei. În numele acestei conștiințe, care se va rosti mâine prin glasul istoricilor lumei, a căror muncă ați fost chemat să o îndrumați, vin astăzi să vă întreb ce judecată se cuvine distrugerilor care au lovit în zilele din urmă țara mea, nu în obiectivele ei militare, nici în instalațiile ei industriale, nici în căile ferate, dar în instituțiile ei de știință și de cultură.
Desigur, ați fost printre acei care s-au cutremurat la vestea sfârșitului tragic al lui Nicolae Iorga și ecoul acestui sentiment a fost puternic, cu deosebire în Universitățile Statelor Unite. Un om nu moare niciodată cu totul, dacă opera sa rămâne și poate fi continuată. Nu vă cutremurați oare deopotrivă, aflând că după ce Iorga a fost răpus în persoana sa, astăzi în Universitatea, cu truda lui clădită, i se nimicesc și urmele operei sale?
Îmi veți spune poate, la fel cu alții care ne vorbesc prin văzduh de peste mări, că așa sunt acum legile războiului și că România este lovită ca o urmare a împrejurărilor politice în care se află. Dar de veți judeca aceste împrejurări, nu după oportunități de moment, ci în lumina adevărului istoric care este unul și același pentru vremuri și popoare, veți putea oare tăgădui că la temeiul împrejurărilor de care suntem învinuiți astăzi, se află moțiunea senatorilor americani care au răsturnat în 1920 principiile lui Wilson, au revenit în anii hotărâtori de după război la doctrina de izolare a lui Monroe și au determinat, astfel lipsind pacea de garanțiile Statelor Unite, toată evoluția politicii europene pe care o osândiți acum cu atâta asprime?
Răspunderea acestor greșeli se cuvine să o poarte populația nevoiașă a orașelor României și așezămintele ei de cultură, ridicate cu jertfă și muncă generațiilor unui secol? O asemenea logică nu este și nu poate fi a Dumneavoastră.
Știu, Domnule Președinte, că nu putem vorbi la fel în arena politică a lumii de astăzi. România n-a fost și nu este o Mare Putere, interesele ca și posibilitățile ei sunt mărginite. Nu putem răspunde cu aceleași arme și trebuie să îndurăm loviturile ce ni se dau de pretutindeni, cu resemnarea ce ți-o impun catastrofele naturii. Așa este legea de fier a relațiilor dintre cei slabi și cei puternici.
Dar este deasupra noastră și dincolo de această lume a nedreptății și a nelegiuirii, o Judecată supremă, în fața Căreia vom fi cântăriți, nu după numărul și greutatea avioanelor și carelor de luptă, ci după aceea a cugetării și a faptelor noastre. Căile acestei judecăți n-au fost niciodată pătrunse, dar nu există pildă ca în lungul timpului istoriei, faptele bune sau rele, să nu-și afle răsplata, prea adesea cu însutită dobândă. Fie numai teama că într-o zi istoricii să tălmăcească înțelesul făcliei pe care Libertatea o înălța în pragul Noului Continent, nu spre răspândirea luminii, așa cum socotise Woodrow Wilson, ci ca o torță de incendiu a civilizației în secolul ce a urmat.
Domnule Președinte, cuvintele mele pot să vă pară îndrasnețe și, scriindu-le, îmi dau seama că pot stârni mai mult mânia și resentimentul Dumneavoastră. Dar acei care scriu istoria trebuie să mărturisească adevărul, așa cum este, – fie el plăcut sau neplăcut – așa cum îl rosteau odinioară profeții în fața regilor și puternicilor zilei. Și în fața Senatului Romei, ne spune povestea, s-a înfățișat odată un țăran de la Dunăre, care și-a spus păsurile și necazul, cu vorba ce i-o lăsase Dumnezeu. Senatul însă nu l-a osândit pentru cuvântul său cel greoi și necioplit, dar a reținut din tâlcul său miezul curat al adevărului, ce îl aducea în cumpăna judecății sale.
…Sunteți istoric, Domnule Președinte: noblesse oblige!”
GHEORGHE I. BRĂTIANU
Referitor la scrisoarea prof. Gheorghe Brătianu, iată ce scria marele ziarist Pamfil Șeicaru:
„Facem loc acestei emoționante scrisori pe care dl. Gheorghe Brătianu o adresează profesorului american W. G. Leland. Este o nobilă expresie a revoltei conștiinței omenești în fața pustiirilor aviației anglo-americane. Fiecare cuvânt vibrează de o durere intensă, conținută, fiecare frază scandează răspunderile morale ale celor care socotesc forța mai presus de legile morale ale omenirii. A păstra tăcerea în fața urgiei, tăcerea ar egala un act de lașitate. Suferința poporului român trebuie să-și afle o expresie, actele de teroare, de demență devastatoare, sportul vânătoarei de oameni trebuie denunțat judecății severe de mâine.
Dl. profesor Gheorghe Brătianu s-a făcut interpretul conștiinței umane ultragiate, găsind tonul, expresia, accentul necesar. Prea des fac apel marile puteri la comandamentele morale ale vieții umane, ca să se poată socoti libere de constrângerea respectului datorit acestor principii. Când se urmăresc femeile și copiii până în bietele adăposturi improvizate unde caută disperați un refugiu, și asupra acestor adăposturi de pământ, se svârle cu o satanică precizie bombele ucigașe, când peste aceste nevinovate victime se flutură idealurile umanității, trebuie să se ridice strigătul de protest a conștiinței umane. Dl. Gheorghe Brătianu răspunde acestei chemări a omului de cultură în mijlocul sălbaticei renegări a umanității”.
Sursa: Anonimus.ro, preluare dupa Ion Coja