Vrând, nevrând. Deja, prea puțini mai plătesc impozite în România, iar pentru asta sunt pedepsiți după principiul “bate calul care trage”. Întrebarea e “când” – nu “dacă” – va rămâne statul cu căruța-n drum.
În România, statul pretinde că ar trebui să primească o taxă pe muncă de 45%. Nu prea reușește să-i obțină. Doar un milion de salariați care nu lucrează la stat declară mai mult decât salariul pe economie. În rest, oamenii își obțin veniturile sub diverse alte forme. Legale (drepturi de autor, PFA, firmă, offshore etc.) sau ilegale (bani în palmă, la negru). Ce face statul în situația asta? Îi pedepsește pe cei care își declară totuși veniturile, pentru că pe ceilalți nu se pricepe să-i găsească.
Exact ca profesorii tembeli care-i pedepsesc pentru chiul în masă tocmai pe puținii elevi rămași în clasă, după care se miră că nu mai vine nimeni la orele lor.
Impozitarea muncii este enormă pentru România. Pentru că nu suntem o țară dezvoltată, cu care ne-ar plăcea să ne comparăm, iar contribuabilii au probleme în a-și îndestula foamea înainte de-a plăti iluzorii dar scumpe servicii publice.
Potrivit Eurostat, rata medie de taxare a muncii a fost în 2008 de 40,9%. Era deja a opta cea mai mare din UE. În 2009, guvernul a mărit CAS cu 3,3 puncte, ducând România aproape de vârful piramidei. Un stat inteligent, Irlanda, se mulțumește cu 20%.
Dar n-avem cotă unică?
O mare minciună! Cota unică este doar o mică parte din ce pretinde statul. În realitate, avem doar un impozit foarte mare pentru toată lumea. Chiar și pentru un salariu minim pe economie, un angajator are costuri de 40%. Știți cât este salariul minim în România? 600 de lei brut. Știți ce înseamnă 600 de lei? Nimic! Angajatorul plătește 773 de lei iar angajatul primește 461. Altfel spus, pentru un salariu de mizerie, de 110 euro, statul pretinde să fi încasat deja 75 de euro. Iar gradul de impozitare ajunge rapid la 45%, înainte ca salariul net să ajungă la 1.000 de lei.
Din banii ăștia ar trebui să vadă pensii, sănătate, educație, drumuri, nu-i așa? Că doar de-aia ele există în statele cu impozite mari, pentru că statul “are bani”. Fals, fals, fals, fals!
E adevărat, România colectează la bugetele naționale mult mai puțin decât țările cu care ne-ar plăcea să ne comparăm: 32% în loc de 40-45%. Șia sta nu pentru că taxele sunt mici, ci dimpotrivă, pentru că sunt atât de mari încât aproape nimeni nu le mai plătește. De cheltuit, România cheltuie 40% din PIB, față de 50% din alte țări. Poate am fi tentați să credem că cei 10% diferență se traduc în pensii mici, educație proastă și sănătate lipsă. Nu-i așa!
În România, pensiile costă doar 10% din PIB. Majoritatea țărilor UE plătesc în medie 15 sau chiar mai mult. La sănătate se duc 4% din PIB, jumătate față de alte țări, iar la educație 5%, deci cu un procent-două sub medie. În total, România cheltuie pentru pensii educație și sănătate maximum 20% din PIB. Majoritaea țărilor UE cheltuie cel puțin 30%! Pentru administrație, armată, poliție, investiții și prostii, România cheltuie 20%. Celelalte țări cheltuie maximum 20%. În banii ăștia, ei au și drumuri. Noi, nu!
Și totuși, statul plânge după bani și cere mai mult.
Oare cât de mare trebuie să fie frustrarea dacă ești printre cei un milion care încă mai plătesc și vezi cum în jurul tău toată lumea caută soluții să nu mai dea niciun ban? Sunt două rezolvări: 1. Să o faci în continuare, cu încrederea că statul va dovedi în cele din urmă că știe ce să facă cu banii tăi sau 2. să forțezi statul să ceară doar prețul corect pentru serviciile oferite și să folosească banii cu cap.
Nu doar persoanele fizice autorizate sau “autorii” ar trebui să facă grevă fiscală, ci – mai ales – cei un milion de oameni care își declară întreg contractul de muncă. Cinstit vorbind, ei sunt adevărații și eternii nedreptățiți ai sistemului: caii care trag.
Nu sunt puși să stea la coadă, dar asta-i costă jumătate din salariu. Poate că pentru o parte din banii ăștia ar sta. Plătesc pentru “sănătate” o zecime din salariu, adică sute sau uneori mii de lei pe lună, dar primesc exact aceleași servicii ca unul care a plătit câteva zeci de lei sau de cele mai multe ori nimic. Plătesc pentru pensii un sfert din costul total suportat de angajator, dar nu sunt siguri că vor mai primi ceva, dintr-un sistem de colectare de care toată lumea fuge.
Da, de aici ar trebui să înceapă greva fiscală. Cereți ca statul să impoziteze munca rezonabil, cu 25%, oricum asta este suma pe care majoritatea contribuabililor sunt dispuși să o dea și o dau în realitate. S-ar putea ca birocrații să se sperie că rămân fără bani la “bugete”, dar asta doar dacă sunt bătuți în cap. Atunci când contribuabilul este motivat și are încredere, banii vin mai ușor. Dacă statul va folosi cei 25% exclusiv pentru plata pensiilor, milioane își vor declara brusc veniturile salariale. De ce? Pentru că este pe palierul formelor alternative de impozitare (profit+dividende, chirii etc) însă banii vor ajunge să se contabilizeze la pensie. Astfel se pot strânge ușor cei 10% din PIB necesari pensionarilor. Restul calculelor sunt aici: sănătatea se poate plăti din jumătate din sumele încasate ca TVA (5% din PIB), cealaltă jumătate poate merge pentru educație (5% din PIB). În felul acesta, contribuie toată lumea, după nevoi. Impozitele pe profit și dividende sau orice alte câștiguri de capital pot finanța ușor alocațiile, ajutoarele de șomaj și alte ajutoare sociale (4-5% din PIB). Iar administrația, armata, poliția, compania de drumuri ar trebui să-și împartă taxele pe proprietate, redevențele și accizele. Dacă le colectează temeinic, pot ajunge împreună la alte 10% din PIB.
Nu-i așa că pare simplu? Este simplu!
Însă statul își permite să fie incompetent atâta timp cât cei care finanțează tac și înghit. Deja se bazează pe asta. Taxa pe muncă de 45% este mult superioară taxei pe capital, de 16%. În mod normal, n-ar trebui să fie nicio diferență. De ce există totuși? Deoarece capitalul și-a impus de mult punctul de vedere. I-a demonstrat statului că poate oricând să circule liber și să se așeze acolo unde se simte mai bine. În schimb, despre muncă statul crede că este captivă. Uneori are dreptate. În statul german, sau francez sau belgian sau oricare unde impozitele sunt foarte mari, munca este captivă pentru că acolo oamenilor le place să stea acolo, chiar primesc servicii bune de banii ăia așa nu le arde să plece. Cel mult, își plimbă salariile prin off-shore-uri. În România, statul se înșeală teribil. Nu doar că granițele sunt deschise, însă deplasarea fizică nici măcar nu este necesară. Deja, prea mulți pot lucra de acasă pentru un angajator din orice colț al lumii și nu au niciun motiv să-și declare veniturile. De fapt, nu sunt nici măcar obligați să cheltuiască banii aici, așa că statul nu se alege nici cu TVA.
În 20 de ani, statul român n-a înțeles să se schimbe și să lucreze în favoarea cetățenilor săi. Funcționează încă după principiile comerțului socialist. Galantare goale, marfă – rar, când este – e proastă, vânzători acri, dar care pentru o șpăguță rezolvă orice. Pentru privilegiați, în schimb, există pensii speciale, spitale de lux iar Poliția vine “la domiciliu” să le facă buletinele.
Un astfel de model nu se reformează niciodată de bună voie. Însă amenințarea falimentului poate face minuni peste noapte. Când va deveni clar că statul este de fapt dependent de contribuabili, îi va trata pe toți ca pe niște privilegiați. Așa este firesc și așa se întâmplă în țările cu care am dori să ne comparăm. Numai că spre deosebire de noi, contribuabililor de acolo batjocura nu li se pare normală.
Când la batjocura taxelor mari și degeaba se adaugă și batjocura statului la coadă, este prea mult. Dar asta nu trebuie să se transforme într-un avantaj de negociere pentru stat. Cozile trebuie să dispară, dar nu ca o favoare în schimbul căreia guvernul să pretindă orice nivel de taxare ci pur și simplu pentru că ele n-ar fi trebuit să existe niciodată. De-abia apoi începe negocierea.
Da, este timpul pentru o grevă fiscală. Una generalizată și perfect legală: sunt zeci de modalități legale și legitime prin care din câștigurile tale să dai statului atât cât știi tu că merită, nu atât cât crede el.
Lucian Davidescu
sursa: standard.ro