În fiecare an, în decembrie și iunie vorbim despre revoluție și mineriadă, dar povestea este diferită în funcție postul de televiziune care o difuzează sau de cel care spune povestea. Suntem atât de intoxicați cu aberații încât riscăm ca în 20 de ani copiii noștri să se întrebe dacă în România a fost revoluție, dacă morții de la București și Timișoara sunt doar niște cifre și dacă agitatorul Laszlo Tokes este marele erou al Revoluției din 1989.
Asistăm în ultimii 10 ani la prezentarea lui Ion Iliescu ca cel mai mare rău pe care l-a trăit România, iar uimitor este că cei care fac aceste remarci au fost alături de el în ’92, ’96 2000 și 2004. Demonizarea lui Ion Iliescu este, practic, ușa lor de scăpare. Dacă generațiie viitoare îl văd pe Iliescu singurul vinovat, ei scapă de judecata istoriei.
Destrămarea Cehoslovaciei și Iugoslaviei
După căderea Uniunii Sovietice, atât Germania cât și Rusia și-au dorit ca fostele state comuniste din Sud-Estul Europei să nu reprezinte un pericol. Cu acordul americanilor, a fost pus la cale planul de dezmebrare al celor mai mari și mai stabile economic state Est-europene, Cehoslovacia, Iugoslavia și România.
Dacă în Cehoslovacia acest plan s-a desfășurat pașnic, fără război civil și probleme sociale majore, destrămarea Iugoslaviei este încă o problemă europeană. Războaiele din fosta Iugoslavie au avut loc între anii 1991 și 2001 și au fost considerate cele mai sângeroase conflicte europene de după cel de-al Doilea Război Mondial. După războiele din perioada 1991-2001 au apărut șapte noi state, Bosnia, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia și Kosovo iar puterea economică și militară a Iugoslaviei a fost astfel împărțită în mai multe entități mici, ușor de controlat.
Dezmembrarea României 1990/1991
Planul marilor puteri de subjugare economică și militară a fostelor state comuniste s-a concentrat, în primă fază, pe cele mai dezvoltate țări: Iugoslavia, România și Cehoslovacia. Statele Unite, Federația Rusă și Germania au văzut ca o amenințare majoră alianţele de securitate construite de România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. Astfel, România s-a înscris și ea în planul de dezmembrare. În timpul revoluției din 1989 a fost o primă încercare, iar lucrurile au escaladat în 1991, prin evenimentele de la Târgu Mureș. În 1991, Ungaria era pregătită să ocupe Ardealul. Trupe paramilitare ungurești erau pregătite încă din 1989 să intre în România. Agitatorii așteptau intervenția în forță a jandarmeriei române pentru a cere ajutor armatei ungare împotriva forțelor armate române care ”discriminează”. Serviciile secrete ungurești și germane transmiteau informații presei internaționale despre presupusele violențe ale românilor împotriva etnicilor maghiari pentru a obține aprobarea internațională în vederea anexării Ardealului. Toată media internațională scria deja despre alipirea Ardelului la Ungaria. Această mișcare a fost însă contracarată de aparatul de stat românesc, condus, la acea vreme, de Ion Iliescu. Mișcările abile ale lui Ion Iliescu au făcut ca România să rămână întreagă atât în 1989 cât și 1991.
Este foarte interesant că vorbim în fiecare an de revoluția din 1989, că ne place să discutăm despre politica externă, chiar dacă majoritatea chestiunilor nu ne privesc, dar despre încercările de dezmembrare a României se vorbește foarte rar, aproape deloc. Ion Iliescu nu este nici pe departe un politician fără de pată, dar trebuie subliniat că datorită lui putem merge astăzi la Târgu Mureș sau în Harghita fără pașaport și că datorită lui spunem că Iuliu Maniu și Lucian Blaga s-au născut la Cluj nu la Kolosvaros.
Autor: Gandeste.org