Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.
Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând analizele pe omor şi “bifând” cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor determina pe un alt terorist individual să ucidă.
Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiindcă numai diagnosticarea şi înlăturarea cauzelor pot genera prevenirea oricărei boli. A trupului sau a societăţii. Periodicitatea apariţiei teroriştilor izolaţi dovedeşte acest adevăr, dar frivolitatea judecăţilor publice majoritare, centrate pe picanterii criminalistice, pare să arate că omenirea încă nu s-a săturat de crime.
Realitatea aceasta este inconturnabilă, iar întoarcerea feţei de la ea va costa în viitor nenumărate vieţi, întrucât terorismul individual nu este decât arma celor neauziţi, adesea morali şi fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus “arma celor fără de putere”, însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul “terorism legal”, săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul-simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau budistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare.
Chipul acesteia – de la războaiele “democratice” pentru petrol (cu mii de “victime colaterale”) la despăduririle Terrei, de la mareele negre ce ucid oceanul la alimentele toxice din hipermarketuri, de la vulgarele parade gay la rentabilele întreprinderi comerciale ale desfrâului, de la reclamele prosteşti la ofertele hiperconsumismului (şi lista “drepturilor” unor oameni asupra oamenilor şi asupra Terrei poate continua) – este cel care, terorizându-ne cu familiaritate, ne condamnă la acceptarea propriei distrugeri, cu resemnarea oricărui organism viu, invadat treptat şi învăţat zilnic cu propriul cancer.
Ea, Marea Teroare globalizată, este cea care, golind democraţia de virtuţile sale fundamentale, a transformat-o într-o simplă unealtă ce slujeşte bogăţia însăşi, pe cei puţini şi lacomi, prezentaţi astăzi drept noii idoli şi stăpânii necondiţionaţi ai mulţimilor flămânde, întristate, angoasate şi, în cele din urmă, ucise în mormântul cât o planetă, aflată în agonie şi ea.
Că Breivik este un dezechilibrat psihic este adevărat. Pe cât de adevărată este şi confuzia pe care palavragii din mass-media o fac şi o propagă iresponsabil: cum că a fi dezechilibrat e totuna cu a fi nebun. Or, diferenţa este una uriaşă, iar dovada o face – printre multe altele – asumarea crimelor sale, pe care el însuşi le cataloghează drept “oribile, dar necesare”, precum şi a pedepsei de la care nu s-a sustras în nici un fel. Nici măcar sinucigându-se.
Învăţaţi cu nebunii lor banali – asasinii de femei bătrâne, violatorii de copii, sinucigaşii pentru datorii, nesătuii şi calicii din politică, cu toţii expresii comune ale Marii Terori – palavragiii micului ecran şi robii telecomenzii cred că a fi echilibrat în ziua de azi este o virtute. Că înseamnă a nu ceda nici unei crize, a avea “stomacul tare”: “stomacul tare” cu care se mândresc liderii de partid, cei care – cuprinşi de adevărata nebunie –, nu roşesc, nu pălesc şi nu au insomnii pentru nimic, devenind, în ochii publicului, “normalii” acestui timp şi propovăduitorii inconştienţei legalizate. Dezechilibrul lui Breivik însă, un individ cu “stomac slab”, provine exact de la refuzul inconştienţei.
Cauzele dezechilibrului lui Breivik sunt însă deopotrivă cauzele dezechilibrului cotidian al multora dintre noi. Aflate peste tot în jur, ele ne marchează schizoid existenţa: una vorbim acasă, între “ai noştri”, şi alta în public. Ne oripilăm la paradele gay – cu manifestări stradale explicit sexuale, vulgare şi agresive peste măsură –, însă murmurăm despre ei că sunt doar “diferiţi” şi suntem bucuroşi când nişte tineri curaţi şi ordonaţi, tot în stradă, scandează împotriva lor îndemnuri creştine. Ne revoltăm mocnit când aflăm că firmele Schweighofer-Egger şi Cronospam ucid pădurile României – conduse de cozi de topor autohtone –, însă tăcem resemnaţi, spunându-ne că “suntem prea mici”, “nu are rost”, “ţara e pierdută”, “lumea e pierdută”. În zilele de după atentatul de la Oslo şi Utoya, pe internet a fost postată o reclamă la dulciuri adresată copiilor: doi tineri fac sex explicit până când, din penisul masculului care ejaculează, o jerbă de bomboane colorate ţâşneşte spre gura avidă a femelei. După care, brusc, pe ecran apare numele firmei producătoare. Mărturisec: nu aş fi fost deloc deranjat dacă patronul acesteia s-ar fi aflat printre victimele de pe Utoya. Într-adevăr, lumea pare pierdută. Pierdută de cine? Doar de unul ca Anders Behring Breivik?
Marea Teroare globalizată ne impune totul: ce să rostim, ce să mâncăm, cât să muncim, cum şi de ce trebuie să fim fericiţi. Ea ne impune minciuna, tăcerea şi, cinic, tot ea ne oferă refugiul. Adică tratarea dezechilibrului cu alcool, canabis, anxiolitce, hipnotice, mâncare cu E-uri şi, mai ales, imbecilizante “distracţii”. Dezechilibratul Anders Behring Breivik a refuzat refugiul. Doar că, om fiind şi mult prea singur, a greşit: spre a salva “cele zece porunci”, a călcat amarnic una dintre ele.
Pe postul B1 TV, sub bagheta unui soi de jurnalist pe nume Turcescu, au fiert mărgica despre Breivik două “autorităţi”: Ion Cristoiu (care, mărunţel, a tras o limbă zeflemitoare, zicând că vinovat pentru crimele din Norvegia este Traian Băsescu) şi marele Alex Ştefănescu. Foarte mare la propriu şi ca grădinar. Calitate în care criticul a explicat telespectatorilor că Breivik este asemenea unui castravete care creşte anapoda, strâmb şi pocit. După care a subliniat lipsa de logică a acestuia care, iată, deşi se declarase antiislamist, omorâse norvegieni. Ca şi cum dacă ar fi omorât islamişti ar fi fost ceva mai ok… Marele Alex Ştefănescu nu înţelegea nici simbolistica omorului lui Breivik: pe Insula Utoya se aflau inconştienţii “lupi tineri” ai unui partid politic, viitori promotori ai Marii Terori în Norvegia.
A fi creştin şi antiislamic este identic cu a fi islamist şi anticreştin. Dezechilibraţi de Marea Teroare globalizată, oamenii încă se învinuiesc reciproc, deşi lumina nu e departe. Dacă însă, ignorându-i-se cauzele, terorismul individual va lovi vreodată într-un cătun din Apuseni, Siberia sau Laponia, asta va însemna că Marea Teroare a învins pe Terra iremediabil.
Autor: NICOLAE R DĂRĂMUŞ
sursa: jurnalul.ro