Trebuie să fi înţeles şi să explici corect care sunt acestea şi ce înseamnă fiecare, astfel că numai în măsura în care vei reclădi, mai întâi, virtual totul, vei primi înapoi ceea ce ai avut.
Şi apoi, va fi necesar să-ţi menţii atitudinea, să o iei mereu de la capăt.
Iar când vei obosi şi vei abandona se va spune că dorinţa ta suverană a fost respectată.
Tu eşti cel căruia i se pun fără sfârşit întrebări (de ce oare?) şi ai dreptul să trăieşti numai în funcţie de răspunsurile pe care le daţi, tu şi alţii ca tine, în vreme ce argumentul numărului celor mulţi, care vor obosi mai repede şi vor abandona, va fi asmuţit împotriva ta…
În cazul în care vei fi băgat în seamă, vei fi pus să explici: Cu ce ţi s-a greşit? De ce s-a greşit? Trebuie să revezi toată situaţia, să reiei conexiuni logice (străine ori şterse de timp), să mergi din nou pe firul istoric al evenimentelor (ca şi cum acestea au contat pentru ei chiar şi atunci când au avut loc) şi să demonstrezi că, indubitabil, au greşit, altfel va trebui să-i suporţi în continuare în viaţa ta.
Tu eşti înţeleptul care trebuie, sisific, să caute pietrele nebunilor în apă… Fără timp pentru a-ţi gândi propria viaţă, pentru a o trăi.
Şi încă, e foarte probabil ca, în cazul în care vei primi, totuşi, ceva înapoi, să fie vorba numai de lucruri palpabile neînsemnate, şi nu de cele simple, naturale şi de bun simţ la care, teoretic, ai un drept incontestabil.
Dar acestea din urmă sunt apanajul personalităţii umane, pe când tu acum nu mai eşti decât un cont, un număr uşor de a fi pus oricând în imposibilitatea de a-ţi dovedi acţiunile – în definitiv, cine îşi poate contabiliza, cu rigurozitate, propriul trecut? – şi asta mai ales în contextul suprapunerii crescânde a lumii virtuale cu cea reală.
Atunci când, totuşi, ţi se oferă posibilitatea de a alege, vei observa că, de fapt, nu ai la dispoziţie decât o paletă îngustă de variante ce se doresc a fi alese de tine. Şi, pentru că altfel ar fi prea complicat, ţi se sugerează indirect, dar fără drept de apel, să taci şi să te “aliniezi”.
Scena publică (şi nu numai cea naţională) pare să semene tot mai mult cu un imens meci de wrestling, în care orice mişcare, orice dialog se desfăşoară după scenarii prestabilite, cât mai plauzibile şi mai “prietenoase”, astfel încât orice prezenţă autentică, străină de regia generală, să cadă „de la sine” în desuetudine.
Ordinea existentă şi direcţia în care se merge sunt cele mai bune, iar costurile, după cum ne-au învăţat ultimele războaie, sunt colaterale.
Manipulările nu mai vizează modificarea comportamentului nostru, ele având adesea doar rolul de a justifica marile mutări ce urmează să se facă.
În cazul în care vei observa lucruri ce nu trebuie observate şi vei cădea în păcatul de a te opri din goana colectivă întorcându-te să priveşti înapoi, în cazul în care vei descoperi niscai adevăruri ascunse undeva dincolo de raza reflectoarelor oficiale sau dimpotrivă, în necunoscutul inimii tale, obligate să poarte perpetuu în adâncul ei corpul străin al acestui tip de societate implantat nu se ştie de când, ei bine, toate aceste atentate la bunăstarea globală te-ar putea transforma pe loc într-un suspect periculos.
La nivelul individului (şi, prin extensie, la nivel social) pare a fi tot mai mult încurajată egalitatea între facultăţi şi funcţii, astfel încât niciuna din acestea să nu fie mai îndreptăţită să conducă ansamblul decât celelalte – sau, mai precis, fiecare, în egală măsură, să-şi poată asuma rolul de conducător. Astfel, raţiunea, conştiinţa, starea de conştienţă însăşi se văd ajunse simple componente aflate la cheremul fiziologicului orb. Şi, pentru că ceva trebuie totuşi să hotărască direcţia întregului sistem, principiul director în chestiune ar putea purta numele de „interes comun”, obiectiv în permanenţă definit de cei ce se ascund, neştiuţi, în spatele acestuia.
În acest context, lucruri vechi, ştiute rele, rejectate în trecut de semeni de-ai noştri responsabili se autopropun iar şi iar, încercând să te convingă că „nou” ar însemna de fapt „neîncercat” şi „încă neadoptat”. Dacă, în ultimă instanţă, progresul ar fi fost ceea ce credeam noi cândva că este, şi nu acest război etern, ce transcede istoria, a două idei fundamental opuse!
Multe revoluţii au existat în istorie şi multe sisteme sociale au apărut ca răspuns la acestea, sisteme din ce în ce mai puţin vulnerabile (în mod oficial) în faţa criticilor privind libertăţile şi drepturile exterioare ale individului, însă ultima şansă pentru o ultimă revoluţie constă, mai întâi, în înţelegerea necesităţii unei revoluţii interioare, care să restaureze dimensiunile generatoare de coerenţă şi demnitate ale omului, fără de care orice revoluţie exterioară poate fi oricând furată.
Numai o astfel de revoluţie, la nivel individual, în lumina (re)descoperirii valorilor şi aspiraţiilor spirituale ca factor de eliberare de tirania oarbă a impulsurilor, tentaţiilor inferioare şi a capcanelor inerente existenţei, numai acest fel de eliberare, aşadar, ne va ajuta să rupem legăturile nevăzute ce ne-au transformai în marionete uşor de stăpânit prin pâine şi circ, asigurând succesul revoluţiei autentice şi finale la nivel social.