Dupa douazeci de ani de democratie, arata studii absolut personale, ocupatiile de baza la romani sunt, de departe, datul din gura si datul din fund. Unii (mai bine zis unele; exemple – cata frunza si iarba) le-au si combinat, cu rezultate variind intre dezastruos si penibil.
Nu fac o analiza psihosociala si nici nu remarc evidentul(…) Remarc doar atat: se vorbeste mult. Prea mult.
Paradoxul romanesc e ca, desi traim intr-o societate de bloggeri, analisti de duzina si experti in orice, capabili sa vorbeasca mai mult decat trebuie pe orice post de televiziune la orice ora, in orice zi a anului, societatea civila exista, este admirabila, dar lipseste cu desavarsire in momentele importante.
Dialogul este piatra de temelie a progresului. Sunt convins ca prin dialog, omul preistoric a fost convins de partenera lui sa iasa din pestera, dar mai sunt convins ca nu cu vorbe si-a castigat el prima masa, ci cu o sulita si mai ales cu o idee clara.
Pacatul romanesc, daca il pot numi asa, este nu neaparat ca toti – incepand cu pensionarii din Cismigiu, trecand prin redactiile ziarelor si televiziunilor si ajungand in Parlament – vorbim prea mult, ci ca vorbim prost si ca facem teoria chibritului cu o inconstienta imprimata adanc in ADN.
Criza nu se va rezolva prin perindarea a mii de invitati in studiourile TV, nici prin repetarea obsesiva a faptului ca TVA a crescut, vine Apocalipsa fiscala si suntem terminati. La fel, digurile nu se ridica cu vorbe.
Excesul de comunicare naste monstri, dar tot comunicarea, facuta moderat si responsabil, poate vindeca psihoza colectiva. Bineinteles, e o utopie, la un popor care s-a limitat sa constate ca “vorba lunga, saracia omului”, nicidecum sa se corijeze.
Teodor Burnar
sursa: ziare.com