Taxa pe viciul de a taxa

Una dintre legile lui Murphy spune că nimic nu-i implacabil, în afară de moarte şi impozite. Cum acţionează acest postulat asupra economiilor de piaţă? Aflăm de la Karl Marx: “Există o singură modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe şi iar taxe”. Ultima taxă care era cât pe ce să îmbolnăvească societatea mai mult decât ar fi reuşit să însănătoşească naţia era taxa pe viciu. Noroc că s-a opus Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Sănătăţii a renunţat să o mai dubleze. Dar cum adică n-a mai crescut taxa, tutunul nu dăunează grav sănătăţii? Ba da, numai că măsura respectivă nu ar fi avut nicio legătură cu vreo grijă a guvernanţilor faţă de sănătatea naţiunii. Când se întâmplă un astfel de lucru există o relaţie clară sursă – destinaţie. Adică banii luaţi pentru combaterea fumatului trebuie folosiţi numai şi numai pentru a se lupta cu respectivul flagel. Din păcate însă, atunci când românilor li se dă, liberal, o opţiune prin intermediul impozitelor, pentru ca apoi, social-democrat, să li se ia, cu ajutorul taxelor, suma viciilor rămâne constantă. În loc să fie identificată cauza, se umblă iarăşi la administrarea efectului: sărăcia.

Potrivit artizanului terapiei de şoc din Polonia, Leszek Balcerowicz, “o ţară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale şi percepe impozite mari, diminuând motivaţia muncii şi a iniţiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare”.

Am identificat deci boala – redistribuirea, pentru care fostul cancelar german Ludwig Erhard are o definiţie care se potriveşte perfect României: “Fiecare individ va ajunge să stea cu mâna în buzunarul celuilalt”.

Din câte se vede, indiferent cine conduce România – dreapta sau stânga -, politicul dictează în continuare economicului, ca-n socialism. Bugetul, şi nu sectorul privat, este cel mai important factor de creştere economică. “Stăpânul nostru” nu este clientul, ci politicianul.

Dar tocmai fiindcă politicienilor de la noi nici prin gând nu le trece să lase oamenilor libertatea de a alege, ratările se răzbună. Deşi e la fel de stabilă macroeconomic ca şi celelalte ţări ex-comuniste care au promovat în „liga europeană”, România intră în fibrilaţie când e vorba să dea piept cu concurenţa străină. Mai are rost să ne întrebăm de ce statul controlează direct sau indirect salariile şi preţurile, în loc ca acestea să fie stabilite prin mecanismele naturale ale unei pieţe libere, care premiază eficienţa şi îi elimină pe cei necompetitivi? Nu, n-are rost, fiindcă producătorii noştri sunt preocupaţi mai degrabă de exercitarea unor presiuni politice, de organizarea în grupuri de presiune, decât de managerierea afacerilor pentru a obţine rezultate financiare mai bune.

Şi atunci, de unde venituri bugetare? Păi, cum de unde? De la „vicioşi”… Promisiunile fără acoperire tradează o gândire pe termen scurt. La fiecare eroare din trecut, descoperită după ce practica s-a izbit de ea, se dă repede o măsură de cârpeală. Se guvernează prin excepţii pentru a repara excepţiile anterioare. Din acest motiv, vocea cu care fiscul vorbeşte despre piaţă, despre economia funcţională, sună fals, ca a unui puşti insuficient de matur, care trăieşte într-un bidonville din câştiguri întâmplătoare.

Revenind la Legile lui Murphy – care par că au apărut în societăţi unde birocraţia şi hiperfiscalitatea ucid cheful de muncă mai rapid decât îl doboară alcoolul şi tutunul – merită menţionat şi antidotul: “Pentru a învinge birocraţia, fă ca problema ta să devină a ei”. Ei, de-asta muncesc românii la negru şi fac comerţ fără facturi: fiindcă sunt şi vicii pentru care nu se pot pune taxe.

sursa: revista Finanţiştii // ecol.ro