Suntem în ţara lui da şi lui nu, la noi nici cerul nu mai are răbdare să oglidească îndeajuns lumina, la noi toate merg, deodată, şi înainte şi înapoi, de parcă ne-am fi înscris, nu ştiu când, nu ştiu de ce, la un concurs absurd cu reguli puţine şi cu arbitru prea obosit ca să mai arbitreze, un concurs de prim rang, la care, evident, câştigătorul nu câştigă nimic, ci pierde şi puţinul pus în joc.
Suntem în ţara lui da şi lui nu, nu ne putem ţine vie părerea de la un capăt al zilei la altul, nu reuşim nici măcar să ne înţelegem între noi, comunicăm monisilabic şi nu ne mai plac gesturile de la revedere, avem ceva pe suflet, dar nu ne place să spunem nimănui adevărul despre ce se întâmplă dincolo de zâmbetul de protocol pe care trebuie să-l afişăm în împrejurările de succes sau de eşec pe care ni le pune în faţă viaţa.
Suntem în ţara lui da şi lui nu, noi nici măcar nu ştim dacă ne mai aude cineva reclamaţia sau dacă nu cumva, între timp, am ajuns să scriem şi să vorbim degeaba, nu avem nici o siguranţă că scrisorile acestea fără adresă ajung unde e nevoie să ajungă, garanţiile nu mai sunt valabile în aceste zile de primăveri minţite şi de ierni care nu vor, sub nici un fel de pretext, să ne dea drumul la mână.
Suntem în ţara lui da şi lui nu, rostite deodată, ca nişte simple interjecţii care nu-şi au locul nici în vocabular, nici în memoria celor din jur, anturajul nostru poate confirma, lumea care ne ţine de urât poate să ateste acest cinic paradox pe care faptele ţin neapărat să-l ateste aproape în fiecare zi, aproape la fiecare Breaking News pe care-l urmărim, prefăcându-ne că suntem îngrijoraţi, mai îngrijoraţi decât eram ieri dimineaţă.
Suntem în ţara lui da şi lui nu, bine aţi venit pe aici, pe la noi, pe unde aproape totul e posibil şi pe unde aproape nimic nu se schimbă, cel puţin nu acum, nu în secolul acesta al definiţiilor informatice şi al programelor de socializare, suntem în ţara lui da şi lui nu, probabil că nu sunt prima care observă, probabil că ştim asta cu toţii, n-am avea cum să nu simţim, n-am avea de ce să nu recunoaştem.
Suntem în ţara lui da şi lui nu, acesta ne e diagnosticul, dar tratament trebuie să ne găsim singuri, medicii au şi ei nevoie de odihnă, după atât de multe investigaţii duse la bun sfârşit greoi şi fără nici un fel de speranţă, suntem în ţara lui da şi lui nu, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, noi suntem, prin definiţie, prin ADN, şi da şi nu, aşa ne-am născut şi aşa o să rămânem, dacă nu cumva se găseşte un leac şi pentru boala aceasta a noastră obositoare, tot mai obositoare, pe care o ducem în sânge cu demnitate, ca orice învinşi care ştiau de la început că vor pierde competiţia.
Autor: Ana-Maria Păunescu
sursA: jurnalul.ro