Chiar si perioada interbelica, cea mai laudata si aparent cea mai prospera epoca din istoria Romaniei, a fost un timp in care majoritatea locuitorilor tarii era formata din tarani, care isi duceau traiul la limita existentei. Tot in perioada dintre cele doua razboaie mondiale a lovit si prima criza economica mondiala din ‘29-‘33 care taiat si fragilul avant pe care societatea noastra si-l luase dupa Marea Unire din 1918. Iar de atunci nu ne-am mai revenit niciodata.
A urmat perioada tulbure de la sfarsitul anilor ‘30 in care confuzia politica a oscilat intre dictatura militara a lui Antonescu si tentativele repetate de preluare a puterii de catre legionari. Inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial avea sa ne arunce insa in ceea ce avea sa devina cea mai neagra perioada din istoria moderna a Romaniei. Ranile razboiului, pierderea unor teritorii importante si, mai ales, subjugarea politica si economica fata de marele imperiu sovietic aveau sa se dovedeasca fatale pentru bunastarea romanilor.
Am murit de foame in timpul razboiului, am facut foame in Epoca de Aur a lui Ceausescu, pentru a plati datoriile contractate de o minte bolnava pentru a-si vedea implinite visele bolnave de grandomanie, am murit de foame si in primii ani de dupa Revolutia din ’89. In cei cativa ani de relativa bunastare si prosperitate economica de dupa 2000 nu am facut decat sa ne imprumutam, cu totii, de la bancile occidentale. Si am facut-o cat am putut de mult, din nou, pana la limita suportabilului, pana la limita supravietuirii.
Ne-am imprumutat pentru a ne defula frustrarile consumiste adunate in 45 de ani comunism flamand. Pentru a ne lua, mai intai, un televizor color, apoi un calculator, masina visata de o viata, iar cei mai norocosi, putini oricum, un apartament sau o casa.
De jumatate de an privim cu totii debusolati in jur, nu intelegem nimic din criza care, daca nu ne-a lovit deja, ne da fiori pe sira spinarii si ne apucam sa ne refacem calculele si prioritatile. Uitam de vise si ne reintoarcem in realitate.
Perioadele istorice sunt greu de comparat intre ele. Foametea de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial sau criza generala de la sfarsitul anilor ’80, traita atat de crunt si de adanc de romani, nu se compara cu criza economica din prezent care, potrivit unor specialisti, nici macar nu ne-a lovit deplin. Insa, lucrul care ramane comun fiecarei epoci este greutatea cu care facem fata vietii si necesitatilor ei.
Si noi si parintii nostri, la fel ca si bunicii si strabunicii nostri, am auzit cu totii de mici ca avem o tara foarte bogata. Daca ne mai aducem aminte si cat este de frumoasa, ar trebui sa banuim ca un spirit draconic s-a pus de-a curmezisul dezvoltarii si imbogatirii poporului. Avem o tara bogata, dar am facut mai mereu foamea, avem o tara frumoasa, dar nu e vizitata de mai nimeni. Suntem primitori si draguti cu strainii, insa ne place sa ii tragem in teapa ori de cate ori ii prindem descoperiti pe meleagurile noastre.
Suntem la ultimul loc in Europa la consumul de apa si sapun, insa ne alergam pe drumuri de tara sparte si rupte cu cele mai scumpe masini din lume. Avem aproape cel mai scazut salariu din Uniunea Europeana, insa avem cel mai ridicat procent din Europa al proprietarilor de case sau apartamente.
Una peste alta, suntem un popor sarac intr-o tara bogata si frumoasa. Suntem saraci, dar ne descurcam. Cu toate acestea, aranjam mereu ceva, ba chiar reusim sa lasam impresia ca o ducem bine.
Intre timp, ne-am dezvoltat o adevarata arta in a gasi vinovatii pentru aceasta stare: tarile vecine (aici principalii vinovati sunt rusii si turcii), Dumnezeu, politicienii, istoria. Oricine, numai noi nu suntem niciodata vinovati de locul si starea in care ne aflam.
sursa: ziare.com