De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste, eurosceptice. Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la televiziunile de ştiri din România, pune fenomenul pe seama prostiei sau inculturii lor, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sau când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă proiectele minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor mână în mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles cu extremismul!
Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite de propagandiştii sistemului? Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari populismul corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului social, precum şi unei anumite mobilizări civice opusă aroganţei elitiste a clasei politice, despre care vorbea Marine Le Pen. În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia socială, în condiţiile austeritării bugetare impusă de autorităţi pentru a susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei nereglementate şi a dictatului bancar. Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi „guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia Europeană. De ce ar fi acestea mai puţin îndreptăţite moral şi politic decât opţiunea favorabilă statului minimal, liberului schimb şi firmelor cu ramificaţii externe precum Goldman Sachs, unde a ajuns să fie angajat, credem că deloc întâmplător, tocmai fostul comisar şef, José Manuel Barosso?
Asistăm astăzi la un fenomen dublu: pe de o parte partidele socialiste – ne referim la cele din Internaţionala Socialistă – se manifestă ca formaţiuni de centru, reprezentante ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu inserţie oligarhică, pe de altă parte dreapta naţionalistă evoluează către stânga, mai exact către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a siguranţei cetăţeanului şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj. În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga, venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.
Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA, Podemos, Front de Gauche, grupate în aşa-numitul Partid al Stângii Europene. Motivaţiile acestora sunt diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se apropie de partidele naţionaliste pe terenul suveranismului, adică al confruntării concrete cu internaţionala nedeclarată a capitalului, condusă de Grupul Bilderberg. Consecinţa practică ar fi schimbarea alianţelor, formaţiunile din Partidul Stângii Europene renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti care doar mimează interesul pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea unor înţelegeri cu naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii companiilor multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii, evident. Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui „extremism” se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar nu cu Zorii Aurii din Grecia – organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale violente.
Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic, atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii, ceea ce contează este să prindă şoareci. Cu alte cuvinte, mai importantă decât etichetele ideologice este existenţa propriu-zisă, mai importantă decât retorica umanistă fără substanţă este adoptarea efectivă a unei legislaţii sociale protecţioniste, indiferent de mijloace. Totuşi deocamdată există multă reţinere din partea stângii, ce nu doreşte să se compromită colaborând cu „extremiştii”. Reţinere ce se traduce prin ambivalenţă sau ambiguitate, deşi tendinţa de apropiere este resimţită ca atare. Un exmplu îl oferă zilele acestea Jean-Luc Mélenchon, candidatul stângii autentice (Front de Gauche), care după primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa nu a declarat că l-ar susţine mai departe pe centristul mainstreem Emmanuel Macron, dar nici pe naţionalista Marine Le Pen, chiar dacă amândoi se plasează într-un fel sau altul pe poziţii suveraniste.
Prejudecăţile moştenite, presiunea inhibitoare a presei sistemice, animozităţile personale sunt de natură să împiedice sau măcar să întârzie schimbarea alianţelor. În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă România, problema nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari. Din punct de vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia majoră în politica actuală urmează mai curând axa europenism – suveranism decât axa dreapta – stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu sunt puncte de intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit neoperaţionali. Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda. Următoarea miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.
Autor: Alexandru Mamina
Sursa: Argumente și fapte