Ne place adesea sa credem ca suntem un popor crestin nu doar cu numele, ci si cu faptele si parca mai mult decat oricand asteptam salvarea doar de la Divinitate.
Uitam insa cu prea multa usurinta ca Dumnezeu ne-a inzestrat cu suficient de multe bogatii materiale, in asa fel incat recunostinta o puteam gasi aici cu mult inainte de a o lua din ceruri.
Din nefericire, bogatiile date nu ne-au fost de folos aproape niciodata in indelungata noastra istorie si nu pentru ca nu am fi incercat sa ne folosim de ele, cat mai ales pentru ca nu am stiut cum s-o facem.
Iata, intr-o lume in care supravietuirea devine o problema acuta, noi, romanii, traim intr-o necontenita stare de prostratie, alaturi de bogatiile ce inca ne-au mai ramas.
Nu mi-am propus in acest articol sa fac o analiza a spiritualitatii poporului roman, ci mai curand o succinta trecere in revista a bogatiilor ce ne-au mai ramas si pe care nu stim sa le valorificam in nici un fel, indiferent de amenintarile ce se aduna la orizont.
Pare tot mai evident ca marile provocari ale anilor ce vin tin de criza alimentara mondiala si de criza energetica.
Dezastru ce a lovit Japonia ne demonstreaza ca inteligenta fara resurse confera o stare relativa de siguranta, ce poate fi spulberata cand nici nu te astepti.
Plecand de aici putem insa afirma cu certitudine ca nici resursele fara inteligenta nu fac doi bani, dimpotriva, ele pot deveni o amenintare in momente de cumpana pentru umanitate.
Cum spuneam mai devreme, noi ne aflam in cea de-a doua ipostaza, ceea ce si explica scepticismul cu care abordam viitorul nostru si al generatiilor viitoare.
Sa luam pe rand cele doua amenintari globale despre care aminteam in randurile de mai sus.
Criza alimentara a devenit o certitudine. Explozia preturilor nu este altceva decat o anticipare a acesteia si in nici un caz o rezultanta a unei conjuratii a nu stiu carui grup de interese.
In alte articole ale mele am aratat si care sunt cauzele ce stau la baza declansarii crizei alimentare, motiv pentru care nu insist asupra acestui aspect.
Am spus insa, in acelasi timp, ca datorita potentialului agricol al Romaniei, cel putin teoretic, nu am avea de ce ne facem griji in privinta efectelor crizei.
Marturisesc ca m-am inselat asupra celui de-al doilea aspect, caci acest potential se erodeaza cu o viteza de neinchipuit, fara ca noua sa ne pese.
Criza nu ne mai bate la usa, ea a intrat in casa noastra, dar noi nu facem nimic. Intr-o relatie inversa, de la efect la cauza, sunt convins ca ne-am vinde pamanturile imediat ce am lua un pret bunicel de la oricare venit. In nici un caz insa, nu le-am lucra.
Cu asta inchei capitolul agricultura si trec la o alta bogatie de care ne-am batut si ne batem joc in continuare, in ciuda faptului ca stim ce se intampla in lume.
Dezastru nuclear din Japonia schimba optica in privinta resurselor energetice peste tot pe mapamond.
Carbunele, materia prima blamata pana de curand, a ajuns sa fie din nou vedeta pe plan mondial. Nu si la noi insa.
Ignorand cu desavarsire tot ce se intampla in lume, Romania merge inainte cu un program ambitios de inchidere a minelor de carbune, asa zis nerentabile si cu abandonarea unor cariere unde potentialul nu a fost exploatat nici macar la jumatate.
Detinem rezerve de huila ce ne-ar satisface consumul cel putin inca 60 de ani de acuma inainte si detinem rezerve de lignit care ne-ar asigura un consum pe o durata de peste 150 de ani.
Ei si, sunt nerentabile, ni se spune de catre cei ce nu au stiut sa le rentabilizeze.
Pretul carbunelui explodeaza pe bursele internationale, dar pe noi ne lasa rece acest lucru. Mai dramatica insa decat in cazul carbunelui este situatia metalelor feroase si neferoase, o alta resursa a Romaniei extrem de valoroasa.
Cererea mondiala de aur si cupru, spre exemplu, a facut ca pretul unciei sa treaca deja de pragul de 1.430 de dolari, in timp ce tona de cupru a trecut de pragul de 10.000 de dolari.
La asemenea preturi, numai rezervele de aur de la Rosia Montana, estimate la peste 300 de tone (peste 10 milioane de uncii), ar depasi valoarea de 14 miliarde de dolari.
La cupru, unde rezervele sunt secrete, daca luam in considerare doar varful de productie atins in 1989, respectiv 48.000 tone/an, am ajunge la o valoare de aproape 480 de milioane de euro anual.
Din diferite motive, niciuna din aceste rezerve nu este valorificata.
Conform celui mai recent Raport al Consiliului Mondial al Aurului, anul care a trecut a fost unul de exceptie pentru aur, nu numai din punctul de vedere al evolutiei preturilor, cat mai ales din punctul de vedere al cererii, care a crescut cu 9% in toate sectoarele, pana la nivelul de 3,812.2 de tone, in valoare de peste 150 de miliarde de dolari.
Cum intre cerere si oferta este o legatura directa, nu este deloc intamplator faptul ca fata de ultimele zile ale anului 2010 pretul aurului a crescut cu peste 20 de procente in prezent, iar cererea isi va urma si ea acelasi curs ascendent.
Pe acest fond extrem de favorabil pentru tarile producatoare de aur, Romania sta inca in expectativa. La cupru stam si mai prost.
In anul declansarii reformei in industria miniera din Romania (2003), pretul cuprului pe pietele internationale se situa in jurul a 1.500 dolari/tona.
Un an mai tarziu acesta a sarit la 1.717 dolari/tona, apoi la 3.676 dolari/tona, pentru ca in anul eliminarii subventiilor (2007) sa atinga 7.370 dolari/tona.
In prezent, pretul a trecut si de 10.000 de dolari/tona si va mai creste cu cel putin 1.000 de dolari pana la sfarsitul lui 2011, caci Europa se confrunta cu o cerere extrem de ridicata si cu o oferta din ce in ce mai scazuta.
Daca nici in aceste conditii nu e rentabil sa exploatam rezervele, atunci cand?
Pe de alta parte, nu numai ca nu valorificam resursele, dar ne-am si angajat in fata UE sa ecologizam toate exploatarile inchise, precum si iazurile de decantare.
Lucru normal de altfel, insa aceste operatiuni de ecologizare necesita investitii de la buget de aproape doua miliarde de euro, bani pe care Guvernul nu are de unde sa-i aloce insa.
Conform datelor facute publice de Agentia Nationala pentru Resurse Minerale din Romania (ANRM), rezervele de resurse minerale neexploatate ale tarii se ridica la nivelul de 20 de miliarde de tone, aici fiind incluse atat minereurile feroase si neferoase, cat si sarea, nisipurile, pietrisurile sau rocile ornamentale.
Daca ar fi exploatate in conditii de eficienta si daca ar dispune de tehnologii avansate in domeniu, tara noastra ar putea produce anual in jur de 20 de milioane de tone de minereuri, ceea ce ar acoperi circa 15% din necesarul UE, care importa anual peste 200 de milioane de tone de minereuri metalice, efortul financiar depasind pragul de 12 miliarde de euro.
In aceste conditii, noi ne intoarcem la credinta noastra si acceptam litera si spiritul Evangheliei, fara ai intelege insa si talcul: “Fericiti cei saraci cu Duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”.