Cercetarea autorilor se bazează pe munca anterioară a lui Gilens, care a adunat cu ceva efort sondaje de opinie efectuate între 1981 și 2002, sondaje care vizau anumite politici. Cei doi specialiști au au încercat să afle dacă guvernul federal american a adoptat aceste politici în 4 ani de la desfășurarea sondajului și cât de mult se suprapuneau preferințele votanților la diferite momente ale distribuirii rezultatelor.
Observate izolat, preferințele votantului “obișnuit” par a avea o influență pozitivă asupra deciziei finale a guvernului. O politică preferată de votantul obișnuit va avea șanse semnificative să fie implementată.
Însă, după cum au observat Gilens și Page, acest lucru poate să genereze o reprezentare greșită a deciziilor guvernamentale. Preferințele votantului obișnuit și cele ale elitelor economice nu sunt foarte diferite în ceea ce privește majoritatea politicilor. De exemplu, ambele grupuri de votanți și-ar dori o apărare națională puternică și o economie sănătoasă. Ar fi mai relevant să se examineze ce anume face guvernul atunci când cele două grupuri au păreri diferite.
Pentru a afla acest lucru, Gilens și Page au pus în oglindă preferințele votanților obișnuiți și cele ale elitelor economice- elite definite ca indivizi care se află pe primele locuri în ierarhia veniturilor- pentru a vedea care dintre votanți exercită o mai mare influență. Astfel, au aflat că influența votantului obișnuit scade către nesemnificativă, în timp ce influența elitelor economice rămâne substanțială.
Concluziile sunt clare: atunci când interesele elitelor diferă de cele ale restului societății, doar părerile elitelor contează- aproape în mod exclusiv. (După cum explică Gilens și Paine, ar trebui să corelăm preferințele acestei elite cu preferințele celor cu adevărat bogați… să spunem cei 1%, adică adevărata elită.
Gilens și Paige raportează rezultate similare pentru grupuri organizate de interese, care exercită o influență puternică asupra politicilor. După cum subliniază aceștia, “nu prea contează ce gândește publicul general”, de vreme ce doar doleanțele grupurilor de interese și preferințele americanilor bogați sunt luate în considerare.
Aceste rezultate dezamăgitoare ridică o întrebare importantă: cum se întâmplă ca politicieni care sunt inerți la interesele majorității alegătorilor săi reușesc să fie aleși și, mai important, re-aleși, de vreme ce îndeplinesc poruncile indivizilor mai bogați?
O parte din explicație ar putea să fie faptul că majoritatea votanților au cunoștințe prea puține despre cum funcționează cu adevărat sistemul politic și despre cum acesta este orientat în favoarea elitelor economice. După cum subliniază Gilens și Page, dovezile lor nu sugerează că politicile guvernamentale înrăutățesc situația cetățeanului obișnuit. De multe ori, cetățenii obișnuiți primesc ceea ce doresc, prin virtutea faptului că preferințele lor sunt frecvent similare cu cele ale elitei. Această corelare a preferințelor celor două grupuri ne fac să sesizăm dificil părtinirea din partea politicienilor.
O altă parte a explicației, mai nocivă, ar putea să fie strategiile la care liderii politici apelează pentru a fi aleși. Un politician care reprezintă în principal interesele elitei economice trebuie să găsească alte metode de a apela la mase. O astfel de alternativă este abordată de cei care promovează politicile naționalismului, sectarismului și ale identității- politici bazate mai degrabă pe valori culturale și simbolism decât pe interese care privesc mijloacele de existență. Când politica se face cu aceste fundamente, alegerile sunt câștigate de către cei care reușesc cel mai bine să descătușeze reperele noastre culturale și psihologice latente, nu de către cei care ne reprezintă cel mai bine interesele.
Zicerea lui Karl Marx conform căreia „religia este opiumul popoarelor” este foarte cunoscută. Ceea ce vroia să spună este că sentimentul religios poate să pună în umbră lipsurile materiale pe care muncitorii și alți oameni exploatați le experimentează în viața de zi cu zi.
Cam în același fel, creșterea libertății religioase și odată cu aceasta, a războaielor culturale cu privire la “valorile familiale” și a altor teme polarizante (imigrația, de exemplu) au folosit la izolarea politicilor americane de creșterea abruptă a inegalității economice încă de la sfârșitul anilor 1970.
Politicile identitare sunt nocive pentru că tind să pună granițe în jurul unui grup care se va considera privilegiat și să ceară excluderea celor care nu fac parte din acest grup- cei care provin din țări, valori, religii și etnii diferite. Acest lucru poate fi văzut foarte clar în democrațiile non-liberale cum ar fi Rusia, Turcia și Ungaria. Pentru a solidifica baza electorală, liderii acestor țări folosesc masiv simboluri naționale, culturale și religioase.
Prin folosirea acestor simboluri, se produce o escaladare a conflictelor religioase și etnice. Pentru regimurile care reprezintă interesele elitei economice (și care sunt de cele mai multe ori profund corupte), este o strategie care aduce rezultate bune la urne.
Accentuarea inegalităților în cele mai dezvoltate și avansate țări afectează politicile democratice în două moduri. Nu numai că duce la pierderea drepturilor electorale în rândul clasei mijlocii și de jos, dar și alimentează în rândul elitelor o politică de sectarism otrăvitoare.
Autor: Dani Rodrik
Dani Rodrik este profesor de Științe Sociale la Institute for Advanced Study (Princeton), New Jersey. Este autorul a două cărți: One Economics, Many Recipes: Globalization, Institutions, and Economic Growth (O economie, mai multe rețete: globalizarea, instituțiile și creșterea economică) si, mai recent The Globalization Paradox: Democracy and the Future of the World Economy (Paradoxul globalizări: democrația și viitorul economiei mondiale).
Traducerea: Gandeste Romania
Sursa: Project Syndicate