În fapt, e greu să identificăm factori obiectivi, de natură economică care să justifice un nivel salarial atât de mic. Salariile mici ţin de o decizie politică şi de o viziune despre strategia de dezvoltare a României, asumata in ultimii 20 de ani, conștient sau nu, de toate guvernele României: crearea/menţinerea unui avantaj competitiv prin menţinerea nivelului jos al salarizării. Forţă de muncă ieftină pentru a atrage investitorii străini – iată chintesenţa politicii de dezvoltare post-decembriste.
În loc să investească în educaţie, formare şi sănătate, s-a preferat adoptarea unei „strategii” tipice ţărilor sub-dezvoltate şi anume mâna de muncă ieftină, ignorându-se că astfel vom intra în competiţie cu o sumedenie de ţări asiatice şi africane unde ziua de muncă e remunerată cu un dolar, iar respectarea drepturilor sociale nu există. Faptul că salariile mari alungă investitorii străini este un mit neoliberal vehiculat pentru a inhiba orice revendicare salarială. În Franţa salariul minim e de zece ori mai mare decât salariul minim în România, sindicatele sunt extrem de influente şi piaţa muncii hiper-reglementată, iar dreptul la greva este, practic, nerestricționat. Cu toate astea, Franţa este ţara din UE cu cel mai înalt nivel al investiţiilor străine şi ţara care se situează pe locul trei în lume după SUA şi China la capitolul investiţii străine. Același lucru e valabil si pentru statele nordice, cu sisteme sociale puternice si nivel de salarizare înalt, dar aflate in topul competitivității mondiale ( a se vedea Global Competitiveness report pe diverși ani). România, deşi are salarii mici, legislaţie a muncii flexibilă (din 2011) si sindicate puse pe butuci nu reuşeşte să devină o atracţie majoră pentru investitorii străini, iar volumul investiţiilor e în scădere. Iar atunci când investitorii vin, mulţi dintre ei nu par a încălzi locul prea mult, cum ne arată exemplul faimos al Nokia – pentru că facilităţi fiscale şi forţă de muncă ieftină se găsesc în multe alte ţări din lumea asta. Mai greu e să găseşti resursă umană calificată, precum şi stabilitate legislativă şi predictibilitate fiscală – dar la aceste capitole, România stă, după cum se ştie, prost.
Când singurul avantaj competitiv este preţul scăzut al forţei de muncă şi nu gradul de calificare al acesteia (cum e cazul Franţei), când nu există o strategie de ţară pentru atragerea investiţiilor străine cu scopul dezvoltării unor sectoare economice si se accepta de-a valma tot soiul de investitori dubioși, este de aşteptat să încurajăm investiţii temporare, de scurtă durată, cu investitori care îşi iau tălpăşiţa după ce au epuizat facilităţile fiscale şi legale oferite de stat. Conform unui raport al Consiliului Concurenţei din 2011 ce monitorizează impactul ajutoarelor de stat oferite unui număr de 28 de companii din cele 5 zone libere din ţară, valoarea totală a ajutoarelor de stat oferite în intervalul 2003-2011 a fost de 7.295.916 USD, iar valoarea totală a investiţiei de 14.225.891 USD. Până la demararea crizei economice, în intervalul 2003 – 2009 majoritatea firmelor au finalizat exerciţiile financiare cu rezultate pozitive şi au avut cifre de afacere în creştere. Cu toate astea, dacă în 2003 numărul total al angajaţilor din cele 28 de companii era de 1.876, în 2007 (înainte de criză) el scăzuse la 1.617, ajungând la 1.117 în 2010. Mai mult, raportul constată că activitatea economică în zonale libere nu s‐a diversificat, iar ponderea principală în zonele respective o au în continuare activităţile de depozitare şi comercializare. Un alt exemplu “de succes” este cazul Ford: în 2007, prin contractul de privatizare al Automobile Craiova, Ford cumpăra pentru 57 milioane de euro pachetul de acţiuni de la statul român. Prin contract, Ford se angaja să producă 250.000 de automobile până în martie 2012. Anul trecut, în martie, se încheie un act adiţional la contract prin care termenul se prelungeşte până la 31 decembrie 2012, iar cifra de 250.000 de unităţi este redusă la… 60.000 de maşini. Totuşi, Ford produce până la finele lui 2012 doar 30.000 de automobile. Acum, trebuie să plătească penalităţi de 14, 2 milioane de euro… dar, între timp, a mai încasat un ajutor de stat de 37 de milioane de euro. Asta, în condiţiile în caresalariul mediu la Ford e de 1750 de lei, iar numărul de locuri de muncă de la Ford e de 3500. A nu se înțelege prin aceste critici ca Romania nu are nevoie de investiții străine – din contra, pentru o economie dependenta acestea sunt vitale. Dar investițiile străine trebuie integrate unei strategii mai largi de dezvoltare, trebuie prioritizate si reglementate, așa cum au făcut toate tarile dezvoltate in trecut. Iar politica salariilor joase, de tipul celei practicate in ultimele doua decenii, nu are cum sa duca la dezvoltare pe termen lung, cel mult poate doar sa procure beneficii pe termen scurt.
În concluzie, în loc să arătăm cu degetul la salariile mari din sectorul public, cum facem de obicei, poate ar trebui să inversăm direcţia şi să ne întrebăm de ce avem salarii atât de mici în sectorul privat (conform acestui raport) şi dacă ne dorim cu adevărat o strategie de ţară care să ne condamne la salarii mizerabile, pe o piaţă a bunurilor şi serviciilor care ţine totuşi ritmul cu preţurile de la nivel comunitar. De ce statul român investeşte atât de puţin în educaţie, de ce avem cele mai mici cheltuieli cu sănătatea şi de ce subvenţionăm, direct sau indirect, profiturile unor companii multinaţionale care apoi îşi repatriază profitul sau care după câţiva ani îşi relochează producţia? Cum putem face compatibile aspiraţiile europene, preţurile europene în condiţiile unor salarii mai mici chiar decât în multe state asiatice? Retea low pay, low skills duce inevitabil la low development si la perpetuarea subdezvoltării. Strategia de (sub)dezvoltare a României trebuie regândită din temelii.
autor: Victoria Stoiciu
sursa: contributors.ro