Consiliul JAI de joi nu a adus nicio formă de compromis în ceea ce privește poziția obstinată a actualei guvernări din Germania de a ne ține în afara spațiului Schengen. Prezent la Consiliul JAI de la Bruxelles, ministrul de interne Radu Stroe nu a făcut decât să constate acest lucru. «Ceea ce s-a decis astăzi este să se reia subiectul Schengen până la sfârşitului anului 2013 în vederea stabilirii căilor de urmat pe baza abordării în două etape. Această soluţie practic reconfirmă continuarea procedurilor privind aderarea României la Schengen. Aceasta a fost soluţia de compromis pe care a acceptat-o toată lumea şi ca urmare, cum se spune, mergem înainte», a anunțat Radu Stroe la conferinţă de presă.
De fapt, compromisul nici nu a existat. Deși au fost peste 15 state care au susținut România și Bulgaria, două state nu au făcut decât cum a vrut actuala guvernare din Germania. Și dacă un compromis din partea Germaniei un a existat, a existat totuși o compromitere din cauza ei: compromiterea procesului de aderare.
Germania, și niște mici vasali care îi cântă în strună, au făcut în așa fel încât acest proces să apară ca unul perfect compromis. Au oferit clar dovada că, deși un stat respectă aquis-ul Schengen, el poate fi ținut cu cinsim pe margine, după cum i se scoală unui partid sau altul din Europa, unui ministru sau unui cancelar, poate fi modificat după cum bat vânturile schimbărilor politice în cancelariile occidentale, să îl facă dependent de ciclurile electorale, de ifosele unor sinistre personaje politice populiste.
Radu Stroe ne-a adus vești deja știute. Trei țări (Germania, Olanda și Finlanda) insistă aberant să condiționeze aderarea la Schengen de un raport pozitiv MCV. Ministrului olandez pentru securitate şi justiţie, Fred Teeven, afirmase la începutul Consiliul JAI, că ţara sa se va opune unei decizii privind aderarea României la Schengen, înainte de raportul MCV din decembrie «A fost invocat MVC-ul de către Germania, Finlanda şi Olanda, dar cu acceptul total pozitiv ca, până la sfârşitul anului, să stabilim modalitatea de integrare în Schengen», a precizat Stroe. Surse de la Consiliu spun că este foarte posibil ca în martie 2014 să aderăm la spațiul Schengen la nivel martim și aerian, și undeva prin octombrie 2014 să ni se dea liber în Schengen pe cale terestră.
Anul aderării la Schengen (martie și octombrie 2014) trebuia să coincidă cu aanul ridicării restricțiilor de pe piața muncii (inaurie 2014).
Ne-au adus unde au vrut. Au reușit să facă să coincidă anul ridicării restricțiilor de pe piața muncii (2014) cu anul aderării la Schengen (2014). Ca să ajungă aici au invocat în mod pervers tot felul de argumente care nu aveau nimic de a face cu criteriile aquis-ului de aderare la Schengen.
Dar de ce au vrut ca cele două faze să coincidă? Pentru a păstra controlul asupra liberei noastre circulații. Dacă ne integrau în spațiul Schengen înainte de ridicare oficială a restricțiilor pe piața muncii (1 ianuarie 2014), exista riscul – zic ei – să asiste la un asalt incontrolabil românilor și bulgarilor pe piețele muncii din statele lor, înainte de anularea unor asemenea restricții.
Prin obstacole impuse cu de-a sila central și est-europenilor, statele puternice din UE au reușit, dacă nu să anuleze, cel puțin să amâne și să tempereze, potrivit intereselor lor politice de moment, aplicarea reală în practică a două principii fondatoare ale UE: principiul liberei circulații a persoanelor, dar și principiul liberei concurențe.
Nu vor de fapt nici liberă circulație, nici liberă concurență cu ei
Neprimindu-ne în Schengen, înainte de ridicarea restricțiilor pe piețele muncii de la ei, ci doar odată cu ridicarea restricțiilor sau chiar după eliminarea lor, elitele politice ale statelor vestice din UE s-au asigurat că pot controla totuși valurile de muncitori români și bulgari.
Odată lăsate România și Bulgaria să intre în Schengen, este extrem de dificil ulterior să le mai restricționezi libertatea de circulație. Aderarea la spatiul Schengen inseamna aderarea la un spatiu in care controalele la frontierele interne intre statele membre au fost eliminate. Aceasta este diferența majoră între statutul de stat Schengen și cel de stat membru al Uniunii Europene, din punctul de vedere al controalelor la frontierele interne.
Așa că Zidului istoric al Berlinului i-au luat locul alte sute de ziduri invizibile, compuse din norme și reguli inventate de la o zi la alta, schimbate de la o zi la alta, numai și numai pentru a evita ca Estul să își confrunte potențialul cu Vestul. Dacă nu invocau restricțiile, poveștile cu corupția și MCV-ul, cu regulile Schengen schimbate în timpul jocului politic cu plastelina, marota cu țiganii cerșetori, politicieni populiști din state importante și bogate UE, membre Schengen, ar fi fost obligați să accepte, încă din primul minut al aderării noastre, ca votanții lor să fire supuși unei presiuni competiționale extrem de dure.
Treziți din letargia comodităților lor, masele de votanți din statele occidentale ar fi reacționat, ca orice masă de asistați nevoită să intre în competiție cu o masă de cetățeni estici, egali cu ei în drepturi, dar care sunt de mii de ori mai determinați să le demonstreze că pot fi mai buni din punct de vedere profesional.
Dorința est-europenilor de a dovedi cu orice preț că sunt capabili de performanță profesională, tocmai în țările unde competența este mult clamată și bine plătită, ar putea genera o răsturnare a valorilor sociale. Te trezești că est-europenii veniți în Belgia sau Olanda devin forța de șoc ocupațională pe piețele muncii din aceste state. Prin impozitele pe care le plătesc, romanii, polonezii și bulgarii devin actorii principali ai sistemelor de asigurări sociale în locul autohtonilor. Drepturile postulate prin Tratatul de aderare și de apartenența la Schengen (dacă s-ar respecta cu adevărat) îți oferă șansa să te instalezi la ei acasă, și să îi concurezi pe propriul lor teren. Este tocmai ceea ce nu vor.
În Belgia, grație guvernelor socialiste din anii ’80 şi ’90, precum și a presiunilor sindicale, muncitorii belgieni beneficiază de aproape două ore pauză în timpul programului de lucru (între 12 și 13,45). Ajutorul de șomaj era garantat aproape pe viață. O importantă pătură de cetățeni belgieni practică șomajul ca pe un sport național. Fug practic de muncă. Doar criza a mai schimbat un pic regulile. Sistemul de servicii este la pământ. Ceea ce un instalator belgian face în patru ore pe o sumă de 50 de euro, un lucrător din România sau Polonia face într-o oră cu 25. Sindicatele se înfurie că muncitorilor li s-a redus cu 10% al treisperezecelea salariu. Când ceri să ți se instaleze o conexiune internet-telefon-tv, poți aștepta și două luni până să beneficiezi de ea. Când ai conexiune, ai o viteză de 10 ori mai mică decât cea din România, Bulgaria sua Polonia. Exemplele pot continua. Singurul lucru corect pe care am putea să îl mai facem ar fi să ne răzbunăm inteligent pe această alteptare nedreaptă la care am fost supuși, concurându-i, începând din 2014, chair la ei acasă, dovedindu-le că suntem mai buni ca ei și profesional și sufletește, nu cerșindu-le pe străzi.