Statul laic si militantismul ateu

Din când în când apar la suprafaţă tot felul de nemulţumiri ale unor radicali legate de faptul că statul promovează religia prin instituţiile sale. Chiar dacă nu ni se spune direct, la bază disputa e de ordin filozofic şi istoric şi porneşte de la o încleştare veche şi destul de crâncenă cu privire la modul cum ar trebui definită modernitatea şi statul laic. În practică, această dispută se traduce fie prin contestarea însemnelor religioase în instituţiile publice, fie prin argumente conform cărora religia nu ar trebui predată deloc, fie prin atacarea manualelor de religie care nu corespund ideilor delatorilor şi care de aceea trebuiesc retrase de urgenţă de pe piaţă (aceasta a fost formularea făcută recent de nişte militanţi atei: „de urgenţă”!). Motivele invocate sunt mai mult sau mai puţin triviale şi nu aş vrea să imi pierd vremea cu poveşti stupide de genul „care este impactul asupra unui copil care este învăţat despre iad şi rai sau care se uită la o icoană sau la o cruce?” etc. Vă sfătuiesc doar atât: uitaţi-vă în ochii părinţilor şi bunicilor d-vostră şi încercaţi să intuiţi efectul „devastator” al moralei creştine asupra lor; ascultaţi-i să vă povestească cât de „traumatizaţi” au fost ei de aceste chestiuni când au fost copii…

Dar în cacofonia de păreri şi violenţa de atitudine care am văzut că s-au iscat în jurul polemicii, merită să punem puţină ordine şi să formulăm câteva poziţii de principiu. Acestea au fost deja argumentate, dar văd că trebuiesc repetate la răstimpuri. Mai întâi, nu există şi nu a existat niciodată un stat care să fie absolut neutru din punct de vedere axiologic în raport cu societatea în care acţionează. Aceasta ar însemna un stat apolitic, ceea ce e o contradicţie în termeni. Ca atare, un asemenea stat nici nu ar putea şi nici nu ar fi dezirabil să existe câtă vreme funcţia oricărui stat este să reprezinte. Punctul doi, statul nu beneficiază de nici un primat în raport cu societatea pe care o reprezintă, nici din punct de vedere ontologic şi nici din punct de vedere filosofic. Altfel spus, societatea creează statul (şi nu invers) iar acesta este acolo să protejeze societatea, nu pe sine sau vreo teleologie mai mult sau mai puţin arbitrară în raport cu societatea.

Aceste două puncte coroborate, ne duc la următoarea concluzie: dacă societatea este religioasă, statul are nu doar dreptul ci chiar obligaţia faţă de cetăţenii săi de a-i educa în sensul religiei sau al religiilor pe care o împărtăşesc oamenii. Aceasta nu înseamnă că un asemenea stat ar fi o teocraţie, deoarece legile sale sunt seculare. Dar aceasta înseamnă că majoritatea este respectată şi reprezentată de statul pe care îl susţine şi că minorităţile (atee, agnostice etc.) sunt tratate ca atare: ca minorităţi. Adică li se asigură libertatea de conştiinţă, practicarea propriului cult sau a nici unui cult, fără însă să fie urcate pe un piedestal prin care statul, suprasensibilizat la doleanţele acestora, ajunge să fie instrumentul lor sociologic activ prin care să schimbe morfologia culturală a unei ţări!

Într-un stat precum România în care peste 90% din populaţie s-a definit ca fiind creştină, statul pur şi simplu NU ar trebui să aibă dreptul să scoată cruci şi icoane din şcoli dacă comunităţile locale le doresc şi nici să ia prea în serios cererile unor exaltaţi care au probleme cu crucea la modul general. Aceştia din urmă trebuiesc doar mângâiaţi părinteşte pe creştet pentru că evident au nevoie de atenţia noastră, dar cam atât. O atitudine contrară din partea statului nu ar face decât să dea curs unor apucături tiranice şi chiar totalitare, deoarece o asemenea atitudine ar fi îndreptată împotriva unor majorităţi largi din societate, în numele unei ideologii politice a laicităţii radicale reprezentată doar de o minoritate.

Autor: Camil Roman – doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
Sursă: România Liberă