Toate acestea se petreceau într-un sat din sud, unde viaţa era întotdeauna mai multă decât moartea. Ca să-şi poată adăpa şi hrăni animalele din gospodărie, oamenii erau nevoiţi să sape tuneluri prin troiene. Câteodată, prin tuneluri ne duceam şi noi, copiii, la şcoală. Pe acolo cred că venea şi primăvara. Au fost întâmplări, văzute prin ochii părinţilor mei de data aceasta, care ar putea să li se pară celor de azi decupate din filmele ruseşti. Protagonistul uneia dintre ele a fost chiar fratele mamei. Era după Bobotează, mersese la oraş cu viitoarea sa nevastă, ca să-şi cumpere haine şi alte alea pentru nunta ce-o aveau programată la sfârşitul săptămânii.
La întoarcere, i-a prins viscolul pe drum. N-a lipsit mult ca zăpadă să le devină mormânt. Cei plecaţi în căutarea lor i-au găsit după nechezatul cailor înhămaţi la sanie. După o altă nuntă, una dintr-o iarnă pe care o apucaseră bunicii, lăutarii se întorceau pe lângă o pădure acasă. Ninsese în duşmănie peste noapte, iar vântul izbise fără milă cu pumnul în geamuri. Dar ei nu băgaseră de seamă, cum n-au băgat nici dimineaţa, când au pornit prin pustietatea aceea albă la drum. S-au întâlnit în marginea pădurii cu lupii. N-au mai găsit, din trei câţi erau, decât o pereche de cizme şi o căciulă. Dihăniile nu se mulţumiseră numai cu ei, le înfulecaseră şi instrumentele. Se povestea că, dacă ascultai cu atenţie, răzbăteau sunetul taragotului şi al tobei din burţile jivinelor.
Aşa erau iernile pe atunci, însă oamenii nu se supărau niciodată pe ele, ar fi însemnat, dac-o făceau, ca frigul dinăntrul lor să fie mai mare decât cel de afară. Şi nu era! De fapt, ei nu prea lăsau iarna să le dea buzna în suflete. În asta şi consta secretul puterii lor de a intra din necazurile vieţii cotidiene direct în poveste. Până dincoace de vremea copilăriei mele, povestea îi ajuta pe oameni să se bucure de iarnă. Sunt iernile de acum altfel decât cele de demult? Nu, oamenii sunt altfel!
Sigur că nu e uşor să faci faţă viscolelor din ultimele zile, şi că într-o lume învăţată să fie tot timpul, şi nu întotdeauna cu treabă, în mişcare, un drum acoperit de nămeţi condamnă viaţa la încremenire. Cred însă că, oricum ar fi, e o idee stupidă să declarăm stare de război. Iarna de afară se recunoaşte până la urmă învinsă. Cele mai mari probleme le avem, din păcate, cu iarna din noi. De aici ne vin gerurile şi viscolele cele mai cumplite. Putem începe, dacă vrem să nu mai fie aşa, cu două lucruri simple. Să ne grăbim să aducem înapoi povestea şi să-i învăţăm pe copiii noştri să se joace iarăşi cu zăpada.
Autor: ŞTEFAN MITROI
sursa: jurnalul.ro