Criza? Ce criză? Cafenele, terase şi cârciumi sunt mereu pline, turiştii se îmbulzesc în aeroporturile germane, ni se vorbeşte de adevărate recorduri la export, de şomaj în scădere. Oamenii urmăresc căscând “summiturile” politice săptămânale şi încăierările înceţoşate ale experţilor. Toate acestea par să se desfăşoare într-o ţară a nimănui, o retorică plină de discursuri oficiale neinteligibile care nu au nimic de-a face cu ceea ce numim viaţa reală.
Evident, nimeni sau aproape nimeni nu a observat că de mai mult timp încoace ţările europene nu mai sunt reglementate de către instituţii cu legitimitate democratică, ci de o înşiruire de sigle care le-au luat locul. Anume FESF, MES, BCE, ABE şi FMI au preluat cârma. Avem de acum înainte nevoie de un expert pentru a descifra aceste sigle.
De altfel, doar câţiva inţiaţi mai pot înţelege astăzi cine ce şi cum face în sânul Comisiei Europene şi al Eurogrupului. Toate aceste organizaţii au în comun de a nu apărea în nicio Constituţie din lume şi de a nu include alegătorii în procesul de luare a deciziilor.
Impasibilitatea cu care locuitorii micului nostru continent acceptă să fie deposedaţi de puterea lor politică este înfricoşătoare. Poate că acest lucru este datorat faptului că este vorba despre o noutate istorică. Spre deosebire de revoluţii, lovituri de stat şi puciuri de care istoria europeană nu duce lipsă, această spoliere se desfăşoară fără pierderi şi fără gălăgie. Totul se săvârşeşte în spatele uşilor închise.
Tratatele nu mai sunt respectate
Faptul că tratatele nu sunt respectate nu mai miră pe nimeni. Normele existente, precum principiul de subsidiaritate prevăzut de Tratatul de la Roma sau clauza de ne-salvare a Tratatului de la Maastricht, sunt puse deoparte ori de câte ori este nevoie. Principiul pacta sunt servada [pacturile trebuie să fie respectate] pare a fi acum un slogan inventat de vreun jurist tipicar în antichitate pe vremea lui Pazvante Chiorul.
Abolirea statului de drept este înscrisă negru pe alb în tratatul de instituire a MES (Mecanismul european de stabilitate). Deciziile baştanilor acestei “societăţi de salvare” au efect imediat în dreptul internaţional şi nu sunt supuse acordului parlamentelor. Sunt numite “guvernatoare“, aşa cum se întâmpla pe vremea vechilor regimuri coloniale, şi, la fel ca acestea, nu au nicio socoteală de dat faţă de popor. În schimb, totul trebuie ţinut secret. Ceea ce aminteşte de omertà, din codul de onoare al Mafiei. “Naşii” noştri sunt scutiţi de orice control judiciar sau legal. Şi se bucură de un privilegiu pe care nu-l are nici măcar un şef al Camorrei [Mafia napolitană]: imunitatea penală absolută (conform articolelor 32 la 35 din tratatul de instituire a MES).
Spolierea politică a cetăţeanului începuse cu mult înainte, de la introducerea monedei euro, sau chiar mai devreme. Această monedă este fructul unor matrapazlâcuri politice care nu au ţinut niciun cont de condiţiile economice prealabile necesare pentru punerea în aplicare a unui astfel de proiect.
Animozitate în loc de integrare
Departe de a recunoaşte şi de a corecta malformaţiile congenitale ale zămislirii lor, “regimul de salvatori” insistă asupra necesităţii de a urma cu orice preţ foaia de parcurs deja stabilită. A proclama în mod constant că nu am avea “nicio altă alegere” înseamnă de fapt a nega de asemenea riscul de explozie indus de diferenţele din ce în ce mai mari între statele membre. Deja de ani de zile, consecinţele se ivesc în depărtare: divizare în loc de integrare, resentimente, animozitate şi reproşuri reciproce în loc de dialog.“Dacă euro cade, Europa cade“. Acest slogan inept este presupus a aduna un continent de o jumătate de miliard de oameni sub steagul riscant al unei clase politice izolate, ca şi cum 2000 de ani de istorie ar fi un fleac pe lângă bancnota proaspăt tipărită.
“Criza euro” dovedeşte că lucrurile nu se vor opri la această spoliere politică a cetăţenilor. Urmând logica acesteia, se va ajunge şi la surata ei, spolierea economică. Şi pentru a o înţelege pe cea din urmă trebuie să privim acolo unde ies la iveală reacţiile la stimulii crizei economice. Oamenii din Madrid sau Atena nu coboară în stradă decât atunci când efectiv nu mai au nicio altă alegere. Ceea ce riscă pe viitor să se întâmple şi altundeva în Europa.
Salvatorii monezii euro vor provoca daune
Cu orice piele şi-ar îmbrăca creatura a noastră clasă politică, că o numesc MES, bazooka, Big Bertha, euroobligaţiuni, uniune bugetară, uniune bancară, punere în comun a datoriei – cetăţenii nu vor ieşi din letargia lor politică decât târziu, atunci când vor trebuie să pună mâna la buzunar. Dar ei presimt deja că, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să plătească pentru daunele cauzate de salvatorii monezii euro.
Nu se întrezăreşte la orizont nicio soluţie simplă pentru ieşi din şanţ. Toate opţiunile prudent evocate până în prezent au fost respinse cu succes. Ideea unei Europe cu mai multe viteze s-a pierdut în depărtare. Clauzele de ieşire sugerate cu vârful buzelor nu şi-au găsit locul în tratate. În cele din urmă politica europeană va fi încălcat mai ales principiul de subsidiaritate, o idee cu mult prea convingătoare pentru a fi luată în serios. Acest termen barbar înseamnă că, de la nivelul comunal până la cel regional, de la statul-naţiune până la instituţiile UE, instanţa cea mai apropiată de cetăţeni trebuie să fie cea care să soluţioneze problemele care intră în cadrul ei de competenţe, iar nivelurile superioare trebuie să se pomenească doar cu competenţele de reglementare, care nu pot fi asigurate altundeva. Dar acest principiu nu a fost decât o rugăciune – istoria Europei este dovada.
A sosit timpul Casandrelor
Orizontul ar fi deci întunecat. Vremuri bune pentru Cassandrele de tot soiul, care profetizează nu numai prăbuşirea sistemului bancar şi falimentul statelor ciuruite de datorii, ci chiar, cât cu putinţă în acelaşi timp, sfârşitul lumii! Dar, ca majoritatea cobitorilor, aceşti profeţi îşi freacă probabil mâinile cam repede. Fiindcă cei 500 de milioane de europeni nu vor capitula fără a opune rezistenţă.
Acest continent a iniţiat, a trecut prin şi a supravieţuit unor conflicte foarte diferite şi cu mult mai sângeroase decât actuala criză. Ieşirea din fundătura în care ne-au băgat apostolii punerii sub tutelă va avea un cost şi nu se va face fără litigii şi fără economisiri dureroase. În această situaţie panica este cel mai rău sfetnic, şi cei care prezic Europei un cântec al lebedei nu-i cunosc bine capacitatea. Scriitorul, politicianul Antonio Gramsci ne-a lăsat moştenire această maximă: “Sunt un pesimist din raţiune, şi un optimist din voinţă”.
autor: Hans Magnus Enzensberger
sursa: presseurop.eu