Pentru că spui lucruri drepte despre lumea maramureşeană (o lume veche şi, spiritual vorbind, puternică, originală, cu cântece, dansuri extraordinare şi femei frumoase – zici tu, estet din partea locului – în fine, o românitate, în felul ei simbolică, ţeapănă, trecută printr-o istorie mândră de tradiţiile ei) şi pentru că în ceea ce scrii şi în felul tău de-a fi, întruchipezi şi pe transilvăneanul strămutat de istorie la Bucureşti, te întreb: cum vezi azi problema naţională? Mai este raţional să vorbim azi de naţiune, mai este necesar să discutăm despre spiritualitatea şi identitatea noastră, în fine, marea unire de la 1918 (reveria memorandiştilor şi, înaintea lor, a iluminismului ardelenesc) mai este pentru noi un simbol sacru? Sau, cum aud în fiecare seară la un post de televiziune de la Cluj („Transilvania“, animat de vestitul Gherman, cel ce declara prin anii ‘90 că s-a săturat de România!), unii intelectuali de dincolo de munţi consideră că unirea cu „Miticii“ regăţeni şi guralivi n-a fost inspirată şi că, azi, ei, ardelenii, muncesc de zor, în timp ce Miticii – leneşi şi corupţi prin natura lor, mă înţelegi, – fac politică, se află în treabă, vegetează adică în istorie?! Ce părere ai ca bun observator al vieţii sociale şi morale de ieri şi de azi de acest mod de a trata problema naţională şi a-i judeca pe români în acest chip sub ochii protectori sau indiferenţi ai oamenilor noştri politici de dreapta sau de stânga?
Augustin Buzura: Nimeni nu ne împiedică să vorbim de naţiunea română, de statul român, de cultura română. Ca dovadă, o şi facem. Cât despre Gherman şi celelalte nulităţi intelectuale şi morale, dacă astfel de oameni sunt în stare să distrugă statul român, înseamnă că acesta îşi merită soarta. Ghermani se găsesc şi prin regat, chiar mai mulţi şi cu firme consolidate. Schimbarea datei Zilei Naţionale, schimbarea Imnului, tipărirea unor manuale şcolare „europene“ din care lipsesc sau sunt minimalizate tocmai capitole esenţiale ale istoriei şi culturii noastre nu sunt tot nişte aberaţii? Şi cum se apără statul nostru? Punând în posturile importante loaze şi nulităţi mult sub nivelul personajului pomenit. Îmi vin în minte versurile lui Arghezi: „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti?“ Sigur, nu trebuie să fii mare savant ca să vezi că, la noi, prostia este bine remunerată iar lichelismul, şi mai bine. M-am convins însă în noaptea aceea de 19 spre 2o martie 1990, la Târgu Mureş, unde m-am aflat din pură întâmplare, că ceea ce s-a realizat la 1 Decembrie 1918 nu poate fi distrus. Mă aflam, tot din întâmplare, la telefonul la care sate, unităţi militare, persoane particulare, organizaţii despre care nici nu auzisem îşi ofereau sprijinul pentru românii din Târgu Mureş. Propaganda cu miticii şi ardelenii, cu cultivarea diferenţelor este cel mai ieftin produs al extremiştilor unguri şi al corespondenţilor români ai acestora. Nu e vina ungurilor că noi nu învăţăm o istorie adevărată, o literatură română cum s-ar cuveni, că în loc să clădim şcoli, le desfiinţăm şi pe cele existente, că peste 20 de mii de cadre didactice au plecat din ţară sau de la catedre, că mii de medici au părăsit România, că ne aflăm pe ultimul loc la tipărituri, că în posturi de reprezentare, în locurile cele mai vizibile alegem nulităţi, impostori şi fiinţe cu IQ mai redus decât am avut vreodată în istorie pe aceleaşi posturi.
E.S.: Te întreb, ce-a devenit azi satul românesc? Ce viitor are? Ştii, doar, că noua Lege a învăţământului (pregătită de ministrul Funeriu) prevede desfiinţarea şcolilor rurale care nu au 300 de elevi. Se păstrează însă în cazul minoritarilor, chiar dacă în satul respectiv sunt doar cinci elevi. N-ai impresia că statul român şi-a părăsit ţăranii? Că eu o am. Satul nu constituie o preocupare, oricum, pentru oamenii politici de azi. După ce comunismul i-a luat ţăranului român tot ce avea, vine acum capitalismul nostru şi-i desfiinţează şi şcolile…
A.B.: Nu cred că se poate vorbi azi de sat românesc, ci de sate! Căci există o diversitate atât de mare, diferenţe atât de însemnate în ceea ce priveşte nivelul de civilizaţie materială şi spirituală, încât este imposibil să nu le observi şi să nu ţii seama de ele. Până şi glumele accentuează aceste particularităţi psihologice. „Şi la voi se înmormântează cu popă?“ îl întreabă olteanul pe ardelean, iar acesta, după o scurtă chibzuială, îi răspunde: „La noi, popa rămâne afară!“ Astfel, şi în literatură există satul şi ţăranii lui Slavici şi ai lui Rebreanu, ţăranii lui Marin Preda, satul şi răzeşii lui Sadoveanu, satul lui Marin Sorescu din poeme. Mă urmăresc înzăpezirile cumplite de acum doi ani din sudul Moldovei, bordeiele acelea din care nu se putea ieşi fără ajutor, galeriile săpate prin zăpadă pentru a se putea ajunge la oameni, mortul care, nu ştiu câte zile, n-a putut fi scos din casă. În ce secol ne aflăm oare? Pe de altă parte, să nu uităm satele din Banat, dintre care unele, încă înainte de Primul Război, aveau ziare săteşti scrise şi editate de ţărani. În Comloşul Mic, dacă nu mă înşală memoria. Sau vilele din satele oşeneşti, în care liftul nu este o raritate, dimpotrivă. Sau: satele din Transilvania, în care chiar şi moştenitorul tronului Marii Britanii se simte foarte bine. Ce se va întâmpla cu satele noastre depinde mai ales de noi, de felul în care vom şti să apărăm o civilizaţie care a încăput pe mâna activiştilor, bişniţarilor şi miniparanoicilor. Copiii de ţăran nu mai au acces la studii universitare, doar 1%, din sate au dispărut bibliotecile, multe şcoli au fost desfiinţate sau comasate, iar profesorii umiliţi, cu salarii de mizerie. Prin urmare, unei populaţii umilite, bolnave şi flămânde, cei care au adus-o în această stare nu aveau cum să-i ofere o altă lege a învăţământului. La unele capitole, inclusiv la cel pe care l-ai semnalat, mi se pare că se comite o crimă împotriva poporului român asupra căruia, de un deceniu încoace, toţi diletanţii şi neisprăviţii îşi exersează nepriceperea. Aceşti penibili cerşetori de zâmbete occidentale ar avea de la cine să înveţe chiar din interiorul ţării. Ungurii au, cred, mai multe şcoli decât elevi, îşi apără cu îndârjire simbolurile, în timp ce reprezentanţii statului român, de dragul unor voturi sau din ignoranţa deplină a celor care ne conduc, le acceptă tacit bantustanizarea şi tot ce înseamnă ea în cultură şi civilizaţie, în general. Din păcate, ceea ce le este dat în exces ungurilor, le este refuzat cu consecvenţă românilor. Nu am nimic cu ungurii, e dreptul lor să ceară; mi-e silă însă de ignoranţii naţionali care plătesc a treia oară bunurile despăgubite încă în celebrele procese ale „optanţilor“, şi care fac istorii „europene“ fără să aibă idee despre ce înseamnă Europa.
E.S.: Gândesc acelaşi lucru. Menţii o şcoală pentru cinci minoritari, dar desfiinţezi alta care are 100 sau 200 de copii proveniţi din rândurile majorităţii în ideea că pe aceştia îi duce cu microbuzele în altă parte. Ce raţiune este asta, ce spirit democratic, ce fel de egalitate de şanse, ce conştiinţă europeană se află în spatele acestor decizii? Căci aberaţia se vede cu ochiul liber. Şi, apoi, cum am spus în mai multe rânduri: ce viitor are un sat românesc fără şcoală? Mai trebuie să mutăm biserica şi atunci, gata, am terminat cu el. Nu văd cum doi tineri şi-ar forma, în viitor, un cămin într-un sat fără şcoală. Cei care au pornit această reformă au ignorat faptul că satul românesc nu-i o adunătură de case, este matricea poporului nostru. Spiru Haret a înfiinţat şcolile rurale pentru a eradica analfabetismul, reformiştii din zilele noastre le desfiinţează ca să nu mai rămână nimic, nicio rădăcină… Deştepţi bărbaţi, mari patrioţi, buni români!…
De ce scriitorii români nu discută chestiuni de acest fel? De ce Uniunea Scriitorilor nu scoate un cuvânt în legătură cu această reformă care, după mine, este catastrofală? Ce-a devenit Uniunea noastră? Ce se întâmplă cu intelighenţia românească în această epocă de tranziţie?
A.B.: Dar ce discută scriitorii români? Vor altceva, dincolo de a se face ecoul unor politicieni minori care vânează întruna comunişti şi turnători ? Mi-am pus şi eu de multe ori această întrebare, dar n-am găsit un răspuns care să nu mi se pară umilitor pentru breasla noastră. Unii dintre scriitori, aşa-zisa elită, au sprijinit nu numai această lege, ci şi orice altă aberaţie a guvernului pedelist şi, mai ales, a preşedintelui patriei. De altfel, lumea îi cunoaşte drept „scriitorii lui Băsescu“. Trăiesc în cârd, se laudă între ei, iar într-un moment în care cultura abia mai respiră din cauza analfabetismului, subculturii şi ignoranţei cultivate cu obstinaţie prin toate mijloacele, ei sunt luaţi în seamă în sensul că nu puţini le reţin numele, poate şi pentru că unii dintre ei figurează în manualele şcolare. S-ar putea să n-am dreptate, dar nimeni, în ultimul deceniu, nu m-a întrebat ceva vreodată, nu mi-a cerut un sfat, deşi scriu şi eu de peste o jumătate de secol, nimeni nu m-a invitat la vreo conferinţă ori la vreo reuniune de breaslă. Habar n-am cum arată statutele Uniunii sau modul acesteia de funcţionare. Uneori mai citesc listele cu noii primiţi şi, spre ruşinea mea, descopăr că nu ştiu ce au scris, că numele lor mi-e străin. Uneori, din simplă curiozitate, mai întreb cine sunt aceşti mai nou introduşi în lumea literară, dar mi se răspunde direct: „mână de vot!“, dacă nu, pur şi simplu printr-o banală ridicare din umeri. Cei mai informaţi îmi spun: omul lui cutare sau al lui cutare, fără să aibă idee dacă a scris ceva notabil. Pe unii dintre membrii de vază ai Uniunii Scriitorilor i-am descoperit printre luptătorii anticomunişti de după Revoluţie şi, în acelaşi timp, ca lăudători consecvenţi, bine sponsorizaţi, ai preşedintelui ţării. Oricum, scriitorii, cu câteva excepţii, nu mai apără nimic, nu dau semne că ar avea de susţinut sau de impus vreo idee, un drept, o tendinţă. Trăiesc mai izolaţi decât în cele mai negre zile ale comunismului. Nu au nicio legătură cu soarta ţării, cu nevoile şi durerile ei cele mai acute, cel puţin aşa se vede din banca mea. A dispărut prestigiul de altădată, când până şi Ceauşescu ţinea seamă de ei, ba chiar se temea de orice opinie spusă deschis, ca dovadă că a desfiinţat chiar şi organizaţia de partid a Uniunii Scriitorilor, iar în ultimii ani, asistam la amânarea exasperantă a şedinţelor Consiliului Uniunii. Pe atunci, toate bătăliile s-au dus în România şi au fost câştigate în România, după cum, astăzi, tot aici, în România, se pierd… Numai că pe atunci, meseria de scriitor era respectată şi breasla noastră era singura care întreţinea speranţele oamenilor în mai bine, în lărgirea „ochiurilor plasei“, cum bine spunea celebrul poet rus Evgheni Evtuşenco. Căci nimeni, nici chiar cei mai prestigioşi sovietologi nu credeau în căderea comunismului pe parcursul vieţii noastre. Dar cei ce au dus greul înfruntărilor nu mai contează în ochii multor suplinitori. Din banca scriitorilor români „acceptaţi“ de „elită“, lucrurile se văd în cel mai dulce roz posibil. Periodic, îşi mai dau câte un premiu Nobel, se anunţă mari succese internaţionale pe la diverse târguri de carte, unde, în realitate, sunt doar turişti, şi cam pe aici se consumă gloria. Din păcate, naţiei noastre flămânzite şi umilite, naţiei noastre îi poţi vinde orice, căci nimeni nu verifică dacă e vorba de calitate ori dimpotrivă. Ne convine sau nu, avem multe genii, dar foarte puţină literatură adevărată. Nu cred să mai existe o ţară, în lume, în care dorinţele sunt luate drept realitate… O singură meserie tinde să aibă cu adevărat succes: cea a analiştilor de catastrofe. Căci literatura nu face excepţie de la marea dramă naţională…
E.S.: N-am apucat să discutăm până acum acest subiect. Cum vezi evoluţia Uniunii noastre? Participi la viaţa ei? Te-a invitat vreodată în ultimele decenii să participi la ceva, la o dezbatere, la o reuniune oarecare? De curând au fost alegeri. Am vrut să particip la secţia de critică literară şi, în ultimul moment, am aflat că n-am dreptul să votez pentru că nu mi-am plătit cotizaţia. N-am plătit-o, pentru că Uniunea nu mi-a arătat în ultimele decenii nici un semn de atenţie. Când am împlinit 60 de ani, România Literară – acolo unde publicasem timp de câteva decenii, săptămână de săptămână, – m-a sărbătorit cu două pagini aproape injurioase. Când, lunile trecute, s-a întâmplat să împlinesc 80 de ani, aceeaşi revistă a publicat un articol scris de un coleg clujean (îi mulţumesc pe această cale că m-a băgat în seamă), dar – lucru curios – articolul vorbea mai mult, am observat, de directorul revistei, decât de subsemnatul. M-a amuzat întâmplarea. Voiam, în fapt, să te întreb, Augustin Buzura, despre rosturile Uniunii Scriitorilor, azi, într-o lume care se globalizează şi, globalizându-se, pune fatal în discuţie limba, tradiţiile spirituale, pe scurt, identitatea culturală şi, ipso facto, identitatea naţională. Ce-ar putea face Uniunea Scriitorilor în acest sens? Că de făcut, n-a făcut mai nimic până acum. şi, în genere, ce-ar trebui să facă intelectualii români în afară de faptul că se urăsc cu sinceritate şi se urmăresc cu o fastuoasă cruzime?
A.B.: Despre Uniune am spus cam tot ce mi s-a părut important. Are exact ceea ce şi-a căutat. Nu-i plâng de milă şi nici nu mă bucur de necazurile ei. În timpul care mi-a mai rămas, îmi place să fac altceva decât să mă gândesc la viitorul ei. Are ceea ce apără şi afirmă. Şi, după cum s-a văzut, partea cea mai „fină“, mai „rafinată“ a Uniunii l-a apărat şi hiperlăudat pe Preşedintele actual al patriei. Pe alt plan, nu cred că energiile poporului nostru au secat, după cum nu cred că identitatea naţională este pusă sub semnul întrebării. Sigur, butoaiele goale fac gălăgia cea mai mare, gălăgioşii însă stau prost cu faptele care au importanţă. Pe de altă parte, niciuna dintre ţările care fac parte din U.E. nu dă semne că ar renunţa la identitatea sa naţională, dimpotrivă. Cu toată strădania papagalilor internaţionalişti sau europeni, vreau să cred că nu noi vom fi primii sau printre primii idioţi.
E.S.: Da, lucrurile s-au amestecat rău după 1990. S-au „confuzionat“, cum se zice în limbajul publicisticii noastre. Nu mai contează ce-ai scris şi ce-ai făcut, ca individ, înainte de 1989. Cum a spus nu mai ştiu cine: „nu contează ce-ai făcut înainte de 1983, contează cu cine votezi azi“. Când am citit prima oară această propoziţie, am crezut că ea ascunde o ironie şi că, de fapt, este o glumă. Nu, ideea a prins şi s-a lăţit în societatea noastră. Activiştii U.T.C. de ieri – buni de gură – au devenit azi temuţi analişti politici, deputaţi, eurodeputaţi, oameni politici de vază (de dreapta sau de stânga), toţi anticomunişti feroce, aroganţi, justiţiari etc. … Ascultându-i, mă întreb, ce justificare morală au indivizii aceştia să judece pe alţii şi, în genere, mă întreb dacă politica românească n-a mistificat total viaţa noastră. Fenomenul se repetă mai dramatic, cred, în viaţa literară. Dacă ataci spiritul naţional este bine, eşti în rândul lumii bune, dacă îl aperi – devii automat conservator. Cunoşti povestea. Ce mă miră pe mine, unul, este de ce oamenii aceştia cu memoria scurtă nu au deloc ruşine. Dar „dăloc, dăloc“… Ei îl neagă, cu pasiune, pe G. Călinescu pentru că a scris câteva articole nefericite în anii ‘40-‘50 şi, tot ei, se grăbesc să-i elogieze pe cei care l-au dat afară din Universitate. Îl contestă, ritualic, pe Arghezi pentru Cântare omului şi 1907 (pe nedrept, de altfel, pentru că sunt aici versuri bune) şi uită că ei înşişi, contestatarii inclemenţi de acum, au scris poeme sau articole elogioase despre regimul totalitar şi conducătorii lui. O nebunie. Grupul de care vorbeşti este din 1990 la putere, domină instituţiile culturale şi, fireşte, are mijloacele financiare necesare pentru a controla viaţa culturală… L-am ascultat, serile trecute, pe Vladimir Tismăneanu vorbind la un post de televiziune. Un personaj emblematic, după mine, pentru transformările morale de care vorbeam mai înainte. Din avocat al stalinismului la începuturile sale, a devenit, în epoca post-comunistă, un acuzator public fanatic al comunismului. Am scris odată despre aceste treceri şi petreceri aproape ritualice în estul Europei. Teoretic poţi înţelege şi, până la un punct, poţi accepta aceste schimbări radicale de direcţie. În fond, omul poate să-şi schimbe ideile, poate să-şi schimbe şi sentimentele. Dar cum se face că schimbările de macaz se fac totdeauna în favoarea lui şi, totdeauna, la etajul puterii? Şi, mai ales, de ce individului de acest fel îi place să fie, în toate situaţiile, acuzator public? Să aibă, adică, putere, să judece şi să câştige şi să fie în fruntea ospăţului politic? Îi mergea gura dlui Tismăneanu, îi mergea, îşi lăuda prietenii politici şi îşi vitupera adversarii… Un mic Caţavencu cu vervă, dar fără umor… Tare, domnul Vladimir Tismăneanu… Ascultându-l, mi-a venit să zic, din nou: „ţară-i, asta, mă Costache?“
A.B.: Oricât ar părea de absurd, pe mine nu mă miră absolut nimic, poate numai dacă am reuşi să ducem un lucru început la bun sfârşit. Superficialitatea şi improvizaţia conduc de multe ori la compromiterea oricărei teme. Procesul comunismului mi s-a părut de o mare superficialitate, şi una de tot hazul, imposibil de trecut cu vederea. Sigur, copiii nu sunt vinovaţi de faptele părinţilor, deşi prin folclor se spune că ce naşte din pisică, şoareci mănâncă. Copiii nu sunt vinovaţi nici dacă, multă vreme, au pornit pe urmele lor? Spunând asta, mă gândesc la Tismăneanu, care nu a convins pe nimeni de sinceritatea noii sale credinţe, de anticomunismul disperat cu care umplea ziarele „bune“, ci numai şi numai de oportunismul său malign. Să-ţi condamni părinţii cu atâta detaşare, acum, şi nu când locuiai datorită lor în Cartierul Primăverii? Măcar să o fi făcut cu răceala cercetătorului, şi nu a activistului. Am văzut de multe ori, în Cimitirul Sfânta Vineri, steaua roşie în cinci colţuri care veghea somnul tatălui său şi l-am respectat pentru că nu s-a dezis de credinţa sa. Şi nici cel asasinat la Târgovişte. Nu apăr comunismul şi nici n-am făcut-o altădată. Textele mele din ultima jumătate de veac sunt argumente că am spus ce era de spus atunci când era aproape imposibil. Mi se pare firesc să apăr dreptul altora de a avea convingeri diferite de ale mele şi de a spune adevărul despre lumea prin care am trecut. A condamna comunismul fără să fi clădit ceva nu mi se pare o mare performanţă. Oricum, dintre numeroasele lucruri penibile postrevoluţionare, acel proces din Parlament mi s-a părut că ar ocupa un loc de frunte în orice încercare de ierarhizare a cacealmalelor. Tatăl său, printre alţii, l-a adus în ţară cum l-a adus, dar vinovatul de peste mulţi ani avea să fie… Adrian Păunescu! Lăudătorul de astăzi, interesat sau bine sponsorizat, al lui Traian Băsescu este, oare, mai puţin vinovat?
E.S.: Îţi mai plac românii? Ai observat, sunt sigur, că toată lumea „bună“ se leapădă de românitatea ei. Auzi mereu: „ce vrei, aşa-s românii, treabă românească“ etc. Ce-i cu această isterie antiromânească pe care o vedem şi o auzim seară de seară la televiziunile noastre? Un domn care a trăit multă vreme în America sfătuieşte pe tinerii români să plece urgent din ţară. „Plecaţi, plecaţi“ – zice el biblic. Altcineva se miră că nişte olimpici români mai vor să rămână în România şi să devină profesori de geografie sau matematică. „Cum, să rămâi în România? Este posibil aşa ceva?… Ce-i în capul vostru? Pe ce lume vă aflaţi?“ etc. Ce zici de aceste opinii? Să nu poată fi mizeria românească învinsă în niciun fel? Să fim condamnaţi să ne jeluim şi să fugim la infinit de noi înşine? Să nu aibă omul românesc niciun viitor?
S-a discutat în ultimii ani despre spiritul românesc sau spiritul naţional în literatură, cu referinţă specială la Eminescu şi G. Călinescu. Mulţi îl combat, crezând că este cu totul anacronic. Spiritul naţional, ca şi miturile naţionale, ne-ar împiedica să devenim buni europeni. Ce crezi despre aceste idei? Este nevoie să ne lepădăm de miturile noastre pentru a pătrunde în Europa care, cum ştim de la I.L. Caragiale, este mereu cu ochii pe noi?!…
A.B.: Eu sunt român şi voi rămâne român, nu am niciun motiv să mă ruşinez de naţia mea sau să-mi doresc o alta, şi nici de strămoşii mei care, atât dinspre mamă cât şi dinspre tată, în Diplomele Maramureşene şi în cartea lui Ioan Cavaler de Puşcariu, pot fi urmăriţi în vechime câteva sute de ani. Dacă Destinul ne-a trimis aici, şi nu în Germania, Franţa, Spania, Italia sau Israel, nu ne rămâne decât să facem imposibilul în condiţii imposibile, adică să facem în aşa fel încât naţia noastră să se descopere pe sine, să-şi cunoască posibilităţile enorme pe care le are şi să se elibereze de cei care o înjosesc. Pentru asta nu este nevoie decât să-şi studieze aşa cum se cuvine istoria adevărată, să-şi asume greşelile trecutului, iar câteva sunt greu de ignorat. Să nu uităm nicio clipă că nu alţii sunt de vină, ci noi înşine. Dar dacă erorile şi păcatele rămân, măcar cei ce vin le vor putea evita dacă, fireşte, le vor cunoaşte. Când ne privim politicienii, mari specialişti în a face politică în genunchi, în a se umili pentru un biet zâmbet occidental, nu putem să nu ne amintim că am avut mari bărbaţi care au făcut România Mare şi au ridicat-o la nivelul altor state importante din Europa. Sigur, sunt destui cărora le este ruşine că sunt români. Unii sunt bine plătiţi ca să le fie ruşine. Alţii vorbesc în numele păcatelor ascunse, iar alţii sunt doar mulţime, gură-cască, anticomunişti şi europeni cu ziua. Astfel se bagă în seamă şi sunt băgaţi în seamă. Mai există o categorie, cea mai josnică, a autonomiştilor. Unii plătiţi, alţii de proşti, merg pe stereotipiile propagandei maghiare care accentuează diferenţele regionale. „Noi nu suntem ca regăţenii. Noi suntem mult mai apropiaţi de unguri decât de mitici. Mult mai bine ne-am guverna fără amestecul lor“ etc., etc. Când eram apropiaţi de tot, fie şi de n-ar fi fost Ip, Trăznea, Huedin, Moisei etc., eram „valahi puturoşi“. În plină democraţie, ungurii se izolează în şcoli, nu simt nevoia niciunei apropieri de români. Sigur, ardeleanul de rând, obişnuit încă să respecte instituţiile statului şi ierarhiile, nu înţelege eternele scandaluri între preşedinte şi ţară. De fapt, nu le înţelege nimeni. Oamenii circulă prin lume, lucrează în alte ţări, dar nicăieri nu există atâta ură, atâta haos şi mizerie morală. Priviţi dintr-un alt punct al planetei şi judecaţi după ce spun conducătorii noştri unii despre alţii, rezultă că am ajuns o ţară de hoţi, condusă de hoţi, proşti, corupţi, turnători şi vânduţi oricui, în care singurii curaţi sunt procurorii care, ca pe vremea lui Vîşinski, te pot acuza de orice, iar tu trebuie să-ţi dovedeşti nevinovăţia. Cine să te respecte? Ideea de a părăsi ţara de dragul performanţei sau din orice alt motiv nu trebuie, cred, condamnată. Într-o zi, când cercetarea, educaţia şi sănătatea vor fi repuse în drepturi, pe locurile ce li se cuvin, nu am nicio îndoială că se vor reîntoarce, aşa cum au făcut-o marii profesori şi savanţi care s-au reîntors în ţară după Marea Unire. Când eram la Fundaţie şi la ICR, am făcut mai multe reuniuni cu performerii în ştiinţă aflaţi la mari universităţi din lume şi la institute de cercetare de primă mărime. În ciuda vârstei înaintate, chiar şi George Emil Palade a venit de câteva ori. Toţi doreau să-şi ajute ţara, dar ea, în ciuda numeroaselor avantaje, nu se lăsa nicicum ajutată. Un eminent profesor român din Statele Unite convinsese şase laureaţi Nobel să sprijine România, în ideea înfiinţării unui institut de studii avansate, dar mi-a fost imposibil să obţin o clădire corespunzătoare, căci, altminteri, bani puteam procura din străinătate. Atunci am înţeles că, dacă în posturi de răspundere pui performeri adevăraţi, proştii şi învârtiţii nu mai au loc, şi ei simt asta. Este uluitor instinctul de conservare al mediocrilor şi lichelelor. Pot să-ţi dau sute de exemple. Mihai Botez, pe când era ambasador la Washington, găsise o fundaţie din care făceau parte foşti preşedinţi de bănci şi de mari trusturi, oameni de ştiinţă şi foşti membri ai Guvernului American care, gratuit, îşi ofereau serviciile ţărilor în curs de dezvoltare şi, mai ales, noilor democraţii. România fiind o ţară agrară, şi socotind că agricultura nu poate fi exclusă din preocupările niciunui guvern, Mihai l-a convins pe un mare specialist în genetica animală să vină la noi, mie rămânându-mi sarcina să-i stabilesc contactele necesare. Acesta nu dorea decât o cameră la un hotel şi, eventual, o maşină pentru a se putea deplasa mai uşor. Omul a venit în ţară, căci îl asigurase chiar ambasadorul nostru că totul va fi O.K. şi, după mari insistenţe, am ajuns la ministrul Agriculturii de atunci, al cărui nume nu mi-l amintesc. Auzise de mine de la Europa liberă, ceea ce, îmi spuneam, era un semn bun. „Bani are?“ s-a interesat ministrul, la care i-am răspuns că, dacă vine el, vor veni şi banii. „Idei avem şi noi!“ mi-a spus, strângându-mi mâna. Asta a fost tot. Mi-e greu să spun ce a simţit Mihai Botez. Căci oricât de mult ţi-ai iubi ţara, în vremuri normale mai trebuie să dea şi ea câte un mic semn că ţi-a înţeles iubirea. Din păcate, de la Revoluţie încoace, degradarea materială, miştocăreala şi mârlănia au atins dimensiuni inacceptabile. Unde mai pui că acestea din urmă se predau de la cele mai înalte catedre. Dacă poporul este gregar, oile iau chipul ciobanului, aşa că este foarte important dacă acesta frecventează bibliotecile sau cârciumile. Prin urmare, suntem condamnaţi să ne trezim la realitate. În multe împrejurări am dovedit că putem învinge chiar şi fără prea mari eforturi. Iar experienţa arată că noi găsim drumul bun abia după ce le-am străbătut pe toate celelalte, proaste. Cât despre Europa mereu pomenită şi, vorba lui Caragiale, mereu cu ochii pe noi, dacă ea ar arăta precum propovăduiesc flecarii noştri, adică cei ce îşi arogă dreptul de a spune cine este şi cine nu este european, îţi vine să te refugiezi în Himalaya sau în Deşertul Gobi. Până la urmă, diferenţa între ţările europene o face spiritul, o fac valorile spirituale specifice. Fiecare ţară vine cu valorile ei, cu miturile ei, cu ce are ea specific şi, se subînţelege, face eforturi extraordinare de a le promova. Nu trebuie să ne lepădăm de mituri, de istorie şi de ceea ce suntem, ci de proşti şi de lichele. Căci avem o inflaţie de paraziţi aflaţi mereu în căutarea cuiva care să-i treacă strada. Cine ştie ce este Europa merge înainte cu Eminescu, Călinescu, Blaga, Arghezi, Preda, Nichita, Sorescu etc. Şi nu greşeşte. Toate campaniile împotriva lui Eminescu, împotriva marilor clasici şi împotriva spiritului naţional au eşuat în ridicol, indiferent din ce punct cardinal au pornit.
Autor: Eugen Simion
Sursa: Revista Cultura