Dar aceasta este o Românie în genunchi! O Românie capitulardă! Nu mai e o ţară, ci o „regiune“; în loc de neam, o masa instrumentalizată de consumatori şi spectatori pasivi; în loc de persoane, cetăţeni deteritorializaţi, decapitalizaţi, deresponsabilizaţi, dezactivaţi; în loc de elite-model dispuse să se jertfească pentru ţară, avem „elite“ confortabile care şi-au pierdut omenia şi demnitatea. Epuizarea, manifestată prin scepticism şi cinism generalizat, devine în mod pervers o virtute şi o practică de zi cu zi. În România capitulardă întâlnim la tot pasul „oameni care s-au săturat“ pentru că „totul este minciună“ – aceiaşi oameni care continuă să mărşăluiască alături de preşedintele Băsescu şi să urmeze trendul despotismului luminat. Într-o manieră similară, elitele continuă să-l cultive pe Vladimir Tismăneanu, îi acceptă ficţiunile explicative deşi ştiu foarte bine câte parale face acest profesor din SUA. În România capitulardă, ficţiunea (ideologia), incompetenţa, dezinformarea se etalează la lumina zilei. Falsul fără replică şi minciuna comandată au epuizat actul critic şi nevoia de adevăr. Deşi hulit în plan „ideatic“, nimeni nu apare mai onorabil în viaţa reală decât agentul secret sub acoperire culturală, mogulul şarmant, clănţăul atotcunoscător, „corporatistul“ expert şi politicianul mânjit.
Opusă României capitularde, România profundă nu se lasă călcată în picioare de jefuitorii locali şi globali. Din punctul de vedere al epuizaţilor, România profundă este anormală, fundamentalistă şi violentă. I se impută trei mari păcate:
1) E recalcitrantă: refuză să se supună voinţei de colonizare a globalismului integrist.
2) În cadrul unui sistem distant şi abstract, rămâne vie, crede în normalitate şi „localism“; refuză să moară deşi extincţia i-a fost atent planificată.
3) Şi, păcatul suprem: produce speranţe, puncte de rezistenţă şi micromodele alternative imposibil de duplicat într-o lume preambalată.
Fundamentul României profunde este nădejdea Împărăţiei ce s-a făgăduit de Hristos celor ce cred în Sfânta Treime. Nu este vorba de o promisiune „spirituală“ căci nădejdea mântuirii în Hristos este pâine şi vin; ne facem trup şi sânge în El fără confundare. Puterea ce iradiază din Hristos cel jertfit ne alimentează speranţele care, la rândul lor, „umplu“ toate planurile existenţei noastre. Speranţa devine astfel o forţă atât pe plan individual cât şi colectiv.
Cu cât disperarea României capitularde este mai mare, cu atât pulsează mai puternic speranţa în venele României profunde. În vreme ce epuizaţii emană doar neputinţă şi disperare, abia se târăsc prin existenţa lor derizorie, gospodarii României profunde exultă. Nădejdea îi înfrăţeşte în dârzenie şi smerenie.
Dar nădejdile mântuitoare ale României profunde sunt daruri pentru noi toţi. Nu-i oare România profundă însuşi chipul adevărat al neamului românesc? Acest chip păstrează vie prezenţa lucrătoare a icoanei lui Hristos. Icoana radiază mereu bucuria speranţei care rămâne întipărită pe chipul întregii naţii române. De pe chip, speranţa se reflectă pe faţa fiecăruia din noi. Faţă către faţă, persoană către persoană, prin dăruiri reciproce, vom restaura România.
Nu va fi uşor. În prezent, nu putem să comunicăm cu România în genunchi întrucât chipul ei este închis într-o mască de fier. Va trebui să spargem lacătul măştii şi să eliberăm chipul pentru ca, şi el, să reflecte bucuria nădejdilor noastre. Când această Românie îşi va recăpăta chipul, se va ridica în picioare.
Odată ce speranţa va bate la unison cu inima noastră, vom putea respinge fatalitatea evidenţelor „irefutabile“ de aici şi acum. Istoria, încremenită prin dictat postmodern într-un „sfârşit“ inexistent, îşi va relua curgerea. Vor fi, din nou, evenimente.
Autor: Ovidiu Hurduzeu
Sursa: Bucovina Profunda